Marile puteri democratice ar trebui totuşi să vorbească deschis şi într-un glas, recunoscând că sunt prea divizate pentru a opri un război civil dezastruos, pentru a împiedica utilizarea armelor chimice, pentru a da un exemplu altor eventual interesaţi de asemenea arme.
Cei care s-au temut cumva – din diferite motive – de vreo intervenţie americană sau chiar aliată în Siria pot dormi liniştiţi. Nu prea sunt şanse – cel puţin deocamdată – pentru o astfel de intervenţie. Un preşedinte Obama care se voia ferm, dar nu a reuşit să fie decât dezamăgitor, a declarat sâmbătă mai întâi că Statele Unite „ar trebui să acţioneze militar“ (should take action), şi nu că Statele Unite vor acţiona militar; iar apoi că va trece chestiunea aprobării folosirii forţei împotriva guvernului sirian, acuzat de a-şi fi gazat populaţia civilă, pe seama Congresului.
Or, Congresul va reveni din vacanţă peste o săptămână, iar atunci nu e deloc sigur că va exista o susţinere pentru intervenţia armată, fie ea şi limitată la 2-3 zile şi, bineînţeles, fără trupe terestre. Exemplul parlamentului britanic, care i-a refuzat o astfel de intervenţie lui David Cameron, poate fi contagios.
De altfel, s-o admitem – cei care vor vota contra oricărei intervenţii au de partea lor logica şi realismul politic: 2-3 zile de intervenţie aeriană nu l-ar răsturna pe Assad de la putere şi nu e clar care ar fi atunci „lecţia“ pe care el sau alţii ca el ar învăţa-o pentru viitor. Iar dacă intervenţia va fi de durată şi masivă, rezultatul politic previzibil al ei nu pare a fi decât unul singur: înlocuirea unei bande de criminali (şiiţi alawiţi şi „socialişti“ Baas) cu o altă bandă de criminali suniţi fundamentalişti cu legături cu Al-Qaeda. Exemplele recente din Libia şi Egipt arată că ţările arabe deocamdată înţeleg democraţia numai, cel mult, ca persecutarea şi privarea de drepturi a minorităţilor, astfel că între un regim minoritar opresiv şi un regim „popular“ la fel de opresiv răul mai mic nu pare a fi decât răul mai vechi.
Citiţi mai mult în Revista 22.