"Umbre de lumina", ultimul spectacol al lui Razvan Mazilu, creat in colaborare cu coregraful francez Philippe Trehet, a avut vineri premiera la Odeon.
Ultima creatie purtand semnatura lui Razvan Mazilu, "Umbre de lumina", pune in evidenta talentul de mediator al artistului, care preia sugestii si idei din lumea dansului contemporan, le mixeaza cu miscari de balet clasic, modern, dans pop si le transpune intr-un cadru de cultura populara. Intr-un astfel de cadru, formele austere ale dansului contemporan devin mai accesibile pentru omul obisnuit, capatand capacitate de seductie.
Minimalismului extrem al dansului contemporan, care sacrifica decorurile, muzica, uneori chiar dansul (asa cum este indeobste inteles), Razvan Mazilu ii contrapune o viziune mai pop, care asuma curajos cliseele, chiar kitschul, mizand pe efecte glamoroase si estetisme fin du siecle. Fireste, este o forma de arta mai cuminte, care nu inoveaza in chip radical, dar care poate servi ca un punct de legatura intre discursul hiperconceptual al dansului contemporan si public; in definitiv, nu intotdeauna ai chef sa-ti storci mintea cu ce a vrut sa spuna spectacolul, uneori ai chef sa fii distrat, sa traiesti emotii.
Mazilu infruntand demonii
Tema acestui spectacolul e, pana la un punct, memoria. "Personajul pe care il intruchipeaza este un om inchis in trecutul sau, obisnuit sa traiasca alaturi de fantomele iubirilor sale pierdute. Spectacolul incepe cu momentul in care personajul decide sa puna punct acestui mod de viata, incetand sa mai planga dupa ce a pierdut, pentru a incepe sa surada pentru ce a cunoscut. Este o lupta pentru a deveni sau a redeveni. El va instaura un fel de ritual prin care isi va infrunta propriii sai demoni. Umbrele ii vor deveni, mai presus de toate, cei mai buni aliati. Vor fi umbrele sale de lumina", rezuma francezul Philippe Trehet, coregraful spectacolului. Cu alte cuvinte, un fel de reasumare a trecutului, evaluat dintr-o perspectiva mai senina, mai nostalgica.
Spectacolul incepe intr-un decor de efect, de o aseptica stranietate, in care bare de metal inoxidabil, prinse in sfori atarnate de tavan, "strapung" spatiul. Dansatorul, imbracat intr-o mantie neagra romantica (semnata Doina Levintza), se misca in acest decor, ocolind barele de metal, asemenea unui spargator care se misca printre undele laser emise de detectorii de miscare aflati in incaperea din fata seifului. Miscarile artistului, contaminate cu o multime de clisee de balet clasic si modern, sunt insa subminate de propriul exces, pe scurt, sunt inecate in propria emotivitate necontrolata: dansatorul duce mainile la piept, se prabuseste pe jos, ridica mainile in sus, alternand serii de miscari lente cu zvacniri lirice excesive.
Acesta este unul din reprosurile care i se pot aduce lui Razvan Mazilu, ca dansul sau este insuficient "continut", ca exprima prea mult in loc sa sugereze – sau, mai direct spus, ca nu reuseste sa suprime si sa cenzureze. Singuratatea personajului este prea "gesticulata", prea "locvace" la nivelul miscarilor, ca sa fie credibila in autismul ei. Pe de alta parte, cultura populara (observa Roland Barthes in "Mitologiile" lui) are nevoie "sa i se spuna" foarte clar si tipizat ca sa recunoasca o anume emotie – de aici gesticulatia, dusa spre cliseu, a operei clasice, care codifica total emotiile (mana dusa la ochi inseamna "nu mai suport", pumn inaltat spre cer inseamna revolta etc.).
Patul insangerat al artistului
Urmatoarea secventa importanta a spectacolului a marcat apelul la proiectii video (semnate de francezul Ronan Legendre) – pe ecranul din spate fiind proiectate imagini alb-negru cu marea, care se salveaza de la cliseu prin unghiul insolit de filmare: valurile mici sunt filmate "la firul ierbii", de la nivelul solului, dobandind astfel o amploare (infra)apocaliptica. Punctul de maxima tensiune dramatica al spectacolului a fost marcat de o secventa in care dedublarea personajului era sugerata destul de brutal prin contrapunerea secventelor live cu cele filmate – artistul dansand pe scena, in timp ce in spate se derulau secvente cu el dezbracat, zvarcolindu-se intr-un pat. Chiar la inceput, miscarile celor doi se suprapun – dar foarte repede se despart, evoluand pe directii diferite.
Patul e insangerat si, lent, pata de sange din pat devine tot mai mare, pana se intinde pe tot asternutul. Mediat prin ecran, manierismul dansului nu mai supara, incarcandu-se cu o nota de violenta fictionala, de thriller. A citi pierderea unei iubiri ca rupere de celalalt, sangerare dupa el, este o metafora destul de la indemana, iar transpunerea ei intr-un cadru de film noir ii da un aer pop si "refreshing". Cea mai reusita secventa a spectacolului a fost si cea mai putin incarcata de metafore, volute, gesticulatie – pe scurt, de stil: pe fundalul unei sosele filmate in travelling, artistul mimeaza alergarea pe loc, deplasandu-se o data cu soseaua. Cand miscarea soselei e oprita, se opreste si artistul; iluzia de deplasare e perfecta, iar sugestia unei inaintari in gol are un impact remarcabil in simplitatea ei. In plus, personajul lui Mazilu se dezvaluie aici ca un omulet cu care poti empatiza: suferinta lui nu mai era aici Intreaga Suferinta a Lumii, ci o suferinta personala, umana.
Artistul ca femeie singura
Alta secventa cu ceva forta de impact a fost aceea care marca impacarea personajului cu propria memorie: intr-o incapere goala, in care e doar o masa cu doua scaune, Mazilu isi abandoneaza sacoul pentru a imbraca o rochie alba, in felul acesta transformandu-se in celalalt, cel disparut in trecut. Cat timp dansul isi pastreaza aura nostalgiei si nu e accentuat emfatic, e convingator – Mazilu se plimba prin incapere, iar miscarile sunt mladioase, vag absente, cum sunt la femeile singure. Finalul spectacolului nu a convins insa in aceeasi masura, avand un aer de facatura apoteotica, de "contopire cu nemarginitul". In plus, Mazilu recita aici o poezie, iar poezia e cam romance – retin laitmotivul: "Nu ne mai sarutam.
Ne despartim ca apele de uscat", versuri reluate ca un refren, in timp ce pe fundal apare fotografia unui cap fotogenic de copil care se topeste in lumina unui soare. Problema e ca si cultura populara a evoluat, nu e suficient sa trantesti o fata de copil la sfarsit ca sa obtii un efect de final – manipularea emotionala e totusi prea brutala.
Dincolo de asta, meritul lui Mazilu ramane cel enuntat la inceput, ca aduce in cultura populara romaneasca un discurs, sa zicem, mai abstract, pregatind receptarea dansului contemporan. Pe de alta parte, dansul contemporan romanesc e de multe ori prea cautat conceptual – si nu toate articularile artistice au forta de soc, provocand realmente la reflectie, iar asta genereaza frustrare. Pe cealalta parte si daca nu esti foarte pretentios, la spectacolele lui Razvan Mazilu, efectul pentru care ai platit la intrare e intr-un sens garantat.
COLABORARE
» Spectacolul este rodul colaborarii dintre Razvan Mazilu, in calitate de oneman show, si coregraful francez Philippe Trehet. "Umbre de lumina" este cea de-a 42-a creatie a coregrafului. Cu studii la Paris si New York, Trehet a reusit sa-si intemeieze in orasul Ville de Havre propria sa companie. A luat premii la concursuri desfasurate la Paris, Tokyo, Torino si Groningen, iar Ministerul mexican al Culturii il rasplateste cu frumoasa Medalie Nationala a Artelor. El s-a intalnit cu Mazilu la Tokyo, cu multi ani in urma, iar anul acesta Mazilu l-a invitat pentru a crea "Umbre de lumina". Despre dansatorul roman, Trehet afirma: "Razvan este o personalitate romaneasca, uneori aproape nostalgica, parca apartinand unui timp trecut, dar unui timp pe care nu l-a cunoscut, ci unul pe care el insusi il creeaza."
