Ministrul de Externe, Teodor Baconschi, a primit în ziua de 18 septembrie a.c. Legiunea de Onoare, iniţiată de Napoleon cu două sute de ani în urmă şi devenită între timp cea mai importantă distincţie a statului francez. Ca să nu existe niciun dubiu – oare de ce? – Ministerul nostru de Externe a precizat că decizia de acordare a decoraţiei este legată de activitatea de ambasador la Paris a lui Teodor Baconschi între septembrie 2007 şi decembrie 2009, la propunerea ministrului de Externe francez, Bernard Kouchner, şi că a fost aprobată de preşedintele Nicolas Sarkozy pe 16 august. Se înţelege de aici că între 2007 şi 2009, relaţiile dintre Franţa şi România au atins, graţie priceperii diplomatice a domnului ambasador – pe atunci – Teodor Baconschi, o asemenea brilianţă, încât ea a fost nu numai remarcată, în mediile oficiale franceze, ci a trebuit şi răsplătită, atrăgându-se atenţia asupra caracterului ei cu totul excepţional.
Din păcate însă, oricât am căutat în presă şi pe internet ştiri despre împlinirile ieşite din comun ale mandatului respectiv de ambasador, mi-a fost imposibil să le găsesc. Nici dl. Baconschi însuşi, nici ministerul în fruntea căruia a ajuns între timp, nici alte surse, nu le subliniază. Slavă Domnului însă, aceste precizări răzbat din alocuţiunea excelenţei sale, ambasadorul Franţei la Bucureşti, dl. Henri Paul. Domnia sa preciza, cu ocazia înmânării distincţiei, că ministrul Baconschi are merite personale (francheţea şi prietenia, dar şi cunoaşterea perfectă a culturii şi a limbii franceze). Dar este şi exponentul unei linii din politica externă a ţării noastre, al cărei succes special l-a constituit „… încheierea parteneriatului strategic dorit de Nicolas Sarkozy, şi semnat la Bucureşti împreună cu Preşedintele Traian Băsescu în februarie 2008 (…). Parteneriatul semnifică faptul că, dincolo de vicisitudini, şi chiar de tensiuni, care agită întreaga lume şi Europa, ţările noastre au decis să fie parteneri pe termen lung. Parteneri, adică aliaţi şi prieteni, care au decis de comun acord să proiecteze împreună viitorul lor”.
Înalta apreciere de care se bucură ministrul de Externe al României nu ar putea decât bucura, în vremuri normale. În vremuri tulburi, ea ar suna şi mai convingător, dacă s-ar întemeia pe evidenţa unor împliniri ale diplomaţiei noastre în ultimii trei ani şi jumătate în raport cu Parisul. Din păcate însă, ceea ce dl. Henri Paul avea în vedere ca alianţă şi prietenie pe termen lung între Bucureşti şi capitala de pe Sena pare cadrul discutabil al unei îngenuncheri morale. Pe lângă bătălia cu criza, pe lângă cea cu incompetenţa internă a propriilor guverne, România mai primeşte în dar, iată, şi strânsoarea în braţe a unei amiciţii arogante, de sus în jos, care ia expresia discreditării cetăţenilor români de orice etnie din Hexagon, a tratării lor în termeni discutabili – las autorităţilor europene privilegiul de a-i preciza mai exact -, a decăderii lor, practic, din deplinătatea drepturilor conferite de cetăţenia europeană, cu compensaţia ridicolă a înmânării de distincţii către elitele obediente de pe Dâmboviţa.
Să fi avut dl. Baconschi puţină onoare, putea refuza demn distincţia. Sau o putea accepta – simbolic – invitând alături de sine câteva organizaţii nonguvernamentale ce militează împotriva discriminărilor de orice fel (nu doar rasiale, a romilor, dar în primul rând pe acelea), respingând explicit discrepanţele de tratament de care beneficiază astăzi românii în Franţa. Domnia sa putea folosi momentul decorării ca pe un prilej de afirmare a demnităţii româneşti, grav lezate în ţara unde şi în perioada care România e tratată fără fair play. Zâmbind, ministrul nostru acceptă, în schimb, laurii. Nu a marcat în niciun fel dezacordul lui faţă de cele ce se petrec sub ochii şi păstorirea lui, şi asta pentru că, în vreme de dl. Adrian Cioroianu, unul dintre predecesorii lui – şi, totodată, tot un reprezentant al noii generaţii de diplomaţi români -, flutura retorica deportărilor fanteziste, dl. Baconschi patronează direct, înţelegător şi suav, punerea în practică a politicii de mare democraţie europeană imaginată inovativ de prestigiosul preşedinte Sarkozy.
Se mai ratează astfel un prilej de a atinge dezirabila exemplaritate; adică tocmai ceea ce Legiunea de Onoare pretinde să premieze. Până şi parteneriatul România – Franţa sună fals în asemenea condiţii, căci el nu este o propunere gândită solid de ambele părţi ci, după evocarea dlui Henri Paul, citată de presă, un parteneriat „… dorit (subl. O.P.) de Nicolas Sarkozy, şi semnat la Bucureşti împreună cu Preşedintele Traian Băsescu”.
Că dl. Baconschi nu-şi priveşte activitatea ca emanând dinspre datoria de a-şi servi poporul, şi nu de a coopera la îngenuncherea lui, este o chestiune care îl priveşte şi ne priveşte. (El declară explicit că „nu se află «în centrul unui conflict interior», în ciuda verii «puţin agitate» în relaţia bilaterală din cauza problemei romilor”. Slavă Domnului că e liniştit şi totul merge bine!) Că Franţa însă deturnează şi subminează oficial sensurile originale, ţinute veacuri întregi la mare preţ, ale cuvântului onoare – demnitate, mândrie, loialitate, etică a unui individ sau a unui grup uman – devine surprinzător. De… râsul patriarhilor.
