Incomod de la 1877
Anul 1889 reprezinta incetarea aparitiei primei serii a cotidianlui politic Romania libera
(15 mai 1877 – 14 iunie 1889).
In ultimile doua numere am facut un tur de orizont al situatiei politice si al starii taranimii asa cum se desprindea din discursurile parlamentare, tinute in decurs de zece ani, ale ministrului de externe, P.P. Carp, precum si aprecieri asupra salubritatii Bucurestiului urmate de cateva aspecte financiare din epoca respectiva.
In acest numar ne vom referi la latura culturala. Dupa cum am vazut si in alti ani, invatamantul constituia o preocupare permanenta pentru redactia Romaniei libere. In 12 ianuarie era inserat la pagina 2 articolul Despre predarea limbei romane in clasele primare. Dupa ce se arata ca dintre toate materiile ce erau predate in clasele primare, limba romana ocupa cel mai important loc, se ajungea la concluzia ca: "Experienta a probat ca o limba in care zilnic se cugeta, se vorbeste si se scrie, nu se poate invata numai prin reguli gramaticali, prin o cetire monotona si fara inteles, nici prin dictate fara finit, sau prin potrivirea unor litere moarte, ci limba se invata numai prin vorbire si prima si cea mai naturala cultivarea (sic!) i-o ofere conversatiunea. Dupa Comenius, Pestalozzi a fost cel dintaiu care aprecia mai bine acest mod de a cultiva si a invata limba .… Se refera dupa aceea la scopul scolii: Scopurile scoalei inainte de toate: Scopulul (sic!) ideal pentru care are sa formeze pe omul intern; Scopulul istorico-literar, fiind ca copilul are sa invete a cunoaste cele mai nobile flori ale clasicilor patriei; Scopulul formal, ea trebue sa fie puntul central la invatamantul limbei; Scopulul real, fiind ca continutul cartii de cetire trebue sa ajute a raspandi toate cunostintele de interes public. O buna carte de cetire trebue sa contina in bucatile sale rationali si a unei ordine logice, limba de conversatiune se desface de aceste forme si-si formeaza constrictiunea sa proprie".
Si dupa ce se arata ca limba literara foloseste figurile de stil: metafora, epitetul etc. iar limba conversatiei este cat mai concisa si la obiect, se deduce ca "Scopul principal la invatamantul limbei consta in cucerirea limbei literare".
Articolul continua cu aprecierea ca, de aici rezulta, interpretarea gresita a unor profesori a rolului gramaticii, "acestia cred ca fara reguli abstracte de gramatica puse pe hartie nu se poate realiza o adevarata invetare si cultura a limbei. Acestia imiteaza dar mersul racului, propunand anteiu regula apoi exemplul, anteiu abstractul apoi concretul, anteiu desemnul apoi obiectul, antaiu forma apoi continutul. Ei cred ca spunand scolarilor cate parti de cuvênt sunt in limba romana, cum se numesc, ce este substantivul, ce e adjectivul si punandu-l sa decline si sa conjuge, spera ca au ajuns la scop" (…) Se inseala insa amar acei cari cred astfel, caci dand copiilor o mica tema despre care sa’si depuna ideile lor in scris se va vedea ca mititeilor demni de compatimire le lipsesc atunci de sigur vorbele. (…) Dupa cum s’a exprimat W. Humboldt, «Limba nu poate fi investigata sub nici o conditiune ca o planta moarta, limba si viata sunt notiuni ne separabile si invatarea ei pe acest teren este numai o reproductiune».
1… Cartea de citire (trebuie) sa ofere acea intregire a limbei; acele bucati de model la cari sa se poata explora limba si viata ei. Fara adevarate si bune bucati de citire nu se poate ajunge scopul ce se are in vedere si pentru aceea la timpurile mai noue se da atata importanta si se pune un pret
asa de mare pe redactarea cartilor bune de citire". si continua vorbind despre calitatile unei carti bune
de citire care trebuie sa corespunda, inainte de toate, scopurilor scolii: "Scopul ideal de formarea omului, scopul istorico-litrerar – copilul invatand sa cunoasca cele mai nobile flori ale clasicilor patriei, scopul formal ea trebuie sa fie punctul central al invataturii limbii si scopul real, cartile de citire trebuie sa ajute la raspandirea tuturor cunostintelor de interes public".
In aceeasi ordine de idei, in ziarul din 15 martie 1889, gasim articolul intitulat: Educatiunea nationala semnat de M.B. Calloianu, profesor la liceul din Craiova, reprezentand o parte dintr-o conferinta tinuta in ziua de 10 martie la Atheneul din Craiova.
In acest material este facut un "mic tablou filosofic de miscarea ideilor stiintifice in secolul nostru
al XIX-lea, desigur mai putin placut decat secolul al XX-lea de Robida, si acest tablou este menit sa va arate stransa legatura ce este intre scoala si societate, intre educatiune si natiune, caci este firesc sa cunoastem mai intaiu educatiunea moderna care e comuna oricarui popor civilisat si apoi sa deducem de aci educatiunea nationala care s’ar cuveni Romanilor".
Urmeaza o trecere in revista a istoriei stiintei cu toate marile descoperiri.
… o limba in care zilnic se cugeta, se vorbeste si se scrie, nu se poate invata numai dupa reguli gramaticali (…) o limba se invata numai prin vorbire si prima si cea mai naturala cultivarea (sic!) i-o ofera conversatiunea".
Romania libera
(12 ianuarie 1889)
Scandalul tezaurului
In pagina a 2-a a ziarului din 8 martie 1889, remarcam titlul "Cum se mulge closca la «Democrati»" semnat Al.I. Odobescu, care se refera la un articol publicat de Romanul. Autorul, dupa ce arata ca desi citeste mult, nu citeste ziare politice, continua: "Mi se pare ca pentru felul meu de ocupatiuni literare si didactice, n’am ce invata din ele", si reda mai departe "un articol tiparit pentru d. Maiorescu, in ziarul «Democratia» din 1 martie curgator". Articol in care i se aduceau lui Odobescu invinuiri "brutale", dupa cum sublinia chiar el in articolul pe care-l redam, si arata ca la «Democratia» redactia era compusa din: "doui doctori in filozofie, un doctor in drept si stiinte naturale, trei licentiati in drept, doui profesori de universitate si un inginer licentiat in stiinte pure", pe care vrand sa-i cunoasca s-a dus la redactie unde a aflat despre "acei doui redactor colegi ai mei la Universitate, ca sunt d. C. Dumitrescu, profesor de filozofie, si d. St. Siuhleanu, profesor de stiinte naturale. Tot odata am intalnit acolo si un al treilea redactor, pe junele d. Barbu stefanescu care’mi este cunoscut inca de pe cand abia d-lui incepuse a ascute si a netezi pana lui de la Vrancea.
Aflaiu asemeni, prin d-nii stefanescu si Sihleanu, ca nici unul din cei trei redactori sus nimiti (sic!); nu era acela care luase condeiul spre a critica pe actualul ministru de culte si instructiune publica, fiind ca a propus camerei un credit de 80.000 lei pentru terminarea definitiva a publicarei tesaurului de la Petroasa, adica a "Closcei cu pui pe care d. Odobescu o amanetase la Kensington (probabil a voit sa inteleaga Museul South-Kensington din Londra?) in Anglia.
Tot acel subtire autor adaugea mai la vale, in ingeniosul seu articol ca: «tara intreaga cunoaste astazi scandalul si rusinea din afacerea scandaloasa si rusinoasa a tesaurului de la Petroasa, pe care d-sa cu stilul seu colorat, crede de cuviinta a o expune publicului intr’astfel: Sunt ani multi de cand d. Al Odobescu mulge biata Closca cu pui de la Petroasa cu o maiestrie fara seaman, cu o maiestrie ce ar fi vrednica de un cavaler de industrie de mana intai. Guvernul trecut a fost curat inselat; i-a dat sume de mii de lei pentru acea publicare, si totusi nimic si nimic a iesit din mainile acelui, care insusi dorise tesaurul, pe care si-a luat insarcinarea sa-l cerceteze si sa-l descrie. Acum d. Maiorescu vine sa ii arunce nu mai putin de cat 80.000 lei in poala, pentru o carte pentru care guvernul trecut a cheltuit destui bani, dar care (cine? cartea?) cand a inteles ca d. Odobescu facuse o inselatorie din aceasta in veci traganata publicare, a refuzat de a’i mai da o centima (…)».
"Aici, ca si dinaintea ambilor redactori cu cari am vorbit, afirm dar, cu tarie, cele ce urmeaza:
1. Nu este adevarat ca am amanetat tesaurul de la Petroasa sau Closca cu pui la Museul South-Kensington din Londra, nici alt-undeva. Legenda aceasta a zamislit’o raposatul Boliac, intr’un moment (in 1867) cand, spre a combate guvernul liberal, simtea trebuinta, pe semne, ca sa abata de la sine acusarile ce i se tot faceau ca, pe la 1848, ar fi abuzat de un depozit de diamante ale coroanei Ungariei. El striga trei lumi d’a randul si din rasputeri, ministrilor de pe atunci: «Voi ati perdut Closca cu pui, dand’o pe mainile Englezilor!».
Intorcandu-ma in tara in 1868, am publicat in ziarul lui
Bolliac si in mai toate celelalte ziare romane de pe atunci, o dare de seama amanuntita despre faptele petrecute. Am aratat in ce mod, cu consimtamantul oficial al ministerului eu dasem, in Noembre 1868, toate antichitatile expuse la sectiunea romana a Expozitiunei din Paris, in primirea directorului Museului South-Kensington din Londra, spre a sta ele, acolo expuse in timp de sase luni si apoi a fi inapoiate, in Bucuresti, cu spesele acelui museu. Astfel s’a si petrecut lucrul fara nici o clinteala. In schimb cu acele antichitati n’am avut sa primesc si n’am primit – precum s’a scornit aici – nici un ban, drept garantie sau amanet, si prin urmare n’a fost nici o trebuinta ca M.S. Regele, sau guvernul, sau altcineva, nici chiar insumi, sa restituiasca cuiva o lascaie, ca sa scoata Closca cu pui din inchipuita robie a amanetului. Toate aceste scorniri sunt scarboase calomnii, sunt minciuni inrêutatite".
Si declara ca in cei 16 ani de cand se ocupa de acea publicatie "adica de la 1875 si pana astazi, am primit pe seama mea 16.500 lei – nici un ban mai mult, nici unul mai putin; si aceasta suma am primit’o nu fara osteneala, ci ca un schimb pentru exemplarele ce’mi reveneau mie din opera mea si pe care le-am cedat succesiv statului spre a’mi putea continua lucrarea in strainatate.
Toate celelalte cheltuieli, facute pana acum cu opera mea, insemnand in total lei 48.823, bani 20, au in dosarele ministerului, acte justificative din care se dovedeste ca banii s’au dat la anumiti industriasi si artisti, pentru lucrari de tiparire si de ilustratiuni, iar nu mie". si arata in continuare ca nimeni altcineva nu insala decat ziarul Democratia "care vrea sa amageasca pe public si pe deputati zicandu-le ca: «Guvernul trecut a dat d-lui Odobescu mii de lei pe acea publicatie, si totusi nimic si nimic a esit din mainile acelui care insusi dorise tesaurul pe care si-a luat insarcinarea sa’l cerceteze si sa’l descrie.
Prima parte a operei mele, un volum in folio de 76 coli sau 560 fete cu 258 ilustratiuni, este in fiinta tiparit si pe deplin gata de doua luni si mai bine. Nu e vina mea daca nu l’a vazut autorul articolului. (…) Cat despre dosirea acelui tesaur, am aratat mai sus ca e o scornitura seaca, o fabula, o minciuna. Iar in ce priveste infierarea de catre ministrul Sturdza – prin corespondenta publicata in Monitorul Oficial din 1887», "acea corespondenta avea drept obiect urmatoarele doua neintelegeri intre ministerul trecut si mine: a (d. Sturdza imi zicea: d-le, te-ai angajat sa scrii si sa publici pe comptul statului, o carte asupra tesaurului de la Petroasa, din care s’au si tiparit 31 de coli. Reclam de la d-ta sa urmezi.
Eu ii raspundeam: «d-le ministru, editorul de la Paris nu’mi mai tramite nici o corectura, desi are la dinsul manuscris cu prisos. Te rog, impune! d-ta sa se tina de contractul ce are cu ministerul».
a) D. Sturdza imi inapoia cuvêntul zicand: «Asta nu e treaba mea; eu de la d-ta cer sa continui publicarea». si relateaza mai departe ca abia dupa ce se retrasese Sturdza de la guvernare aflase ca de fapt, el nu platise editorului 9.000 franci, pe care era obligat dupa contract, sa-i respunda in Maiu 1887. b) A doua desbatere intre d. Sturdza si mine avea motivul urmator: "Eu aratasem d-lui Sturdza ca textul lucrarii mele luase o intindere care depasea cele 85 coli de tipar, contractate cu editorul din Paris".
Si il rugase sa admita ca
in loc de 2 volume sa faca 3,
"prin care adaos opera ar fi castigat o desvoltare de mare folos pentru stiinta". Sturdza ii raspundea ca
"s-a tocmit pentru 85 coli, sa-i dea 85 de coli". Dupa cum se vede, lumea culturala nu era lipsita
nici atunci de scandaluri.
