Dacă toată povestea nu ar fi stupidă în sine şi costisitoare, modul în care consilierii PDL le-au tras preşul de sub picioare lui Chiliman, Piedone şi Oprescu ar fi amuzant. Cei trei au pornit la campanie pentru un referendum pe care nu îl aveau aprobat. Au umplut Bucureştiul cu chemări la mobilizarea oamenilor pentru apărarea oraşului. Dar întâi au dat drumul la panouri publicitare şi abia apoi au venit cu proiectul de hotărâre privind organizarea referendumului. Proiect care nu a fost dezbătut, nu a fost anunţat în prealabil, deci prin încălcarea legii privind transparenţa administrativă – iată un prim motiv pentru care hotărârea de organizare ar trebui anulată de o instanţă.
În fine, cei trei viteji s-au trezit în Consiliul General, unde PDL are majoritate, că le este schimbat textul şi apar alte întrebări. Nu prea poţi fi bănuit de inteligenţă când te apuci să faci atâta tam-tam pe un referendum încă nedecis şi la care inamicii politici îţi pot deturna agenda. Mari tacticieni cei trei! De cealaltă parte, dacă tot s-a decis să le tragă preşul de sub picioare, PDL putea folosi prilejul pentru a pune pe masă ceva din problemele reale ale Capitalei. Ţi-ai găsit. Dacă cei trei au fost stupizi, Elena Udrea s-a simţit provocată în concursul naţional „cine e cel mai stupid politician”. Aşa că ne-am trezit cu şapte întrebări foarte stupide. Mărturisesc că eu, personal, nu prea ştiu ce să le răspund.
„Sunteţi mulţumit de modul în care s-a dezvoltat Capitala?” sună prima întrebare. Da sau nu la aşa întrebare!? Dom`ne, asta e o întrebare care ar merita o teză de doctorat. Lasă că mul-ţu-mi-rea asta e subiectivă şi personală. Pare că Elena Udrea confundă referendumul cu o şedinţă de terapie în grup. Următoarele două întrebări par că ascund o ghicitoare: „Vă doriţi o Capitală cu şase sectoare şi o administraţie?” şi „Vă doriţi o Capitală cu şase sectoare şi şapte administraţii?”. Ăăăă! Care e poanta? Dacă oamenii spun „da” la amândouă sau „nu” la ambele, cum probabil că vor face? Ce înţelegem de aici? Şi dacă tot punem în discuţie sectoarele, asta e singura problemă, modul în care sunt distribuite competenţele? Dar de ce să rămânem cu sectoarele în sine? Capitalele mari care au primării de district sau arondisment au împărţit oraşul după o logică anume. Un arondisment al Parisului are anumite caracteristici istorice. Avem şi noi aşa ceva în Bucureşti – se numesc cartiere. Oamenii nu prea spun că stau în sectorul 1 sau în sectorul 3, nu am auzit pe nimeni spunând asta despre el. În schimb, există o identitate a cartierelor, pentru că acestea sunt locuri cu identitate, dezvoltate istoric, chiar dacă nu au nici o funcţie administrativă. Drumul Taberei, Balta Albă – cele mai mari, sunt doar ele mai mari decât Ploieştiul sau Clujul şi s-ar putea gospodări lejer. Sau cartierele selecte de gen Cotroceni, unde identitea istorică e chiar pronunţată.
Nu ar fi greu dacă am avea cap şi răbdare să împărţim Bucureştiul în nişte unităţi administrative care chiar să reflecte un anumit specific şi o unitate de interese. Poate că cei care locuiesc în Cotroceni vor să menţină zona rezidenţială şi nu vor blocuri de afaceri. Sau poate cei din Titulescu vor aşa ceva, capătul Titulescu spre Victoriei devine încet un fel de cartier financiar al României. În schimb, facem ditamai referendumul, dar rămânem blocaţi în paradigma celor şase cartiere care nu au nici o logică. Harta administrativă a Bu-cu-reş-tiu-lui seamănă cu o pizza – şase felii tăiate de la centru drept spre marginea cercului. Ce logică au sectoarele astea? Şi cartierul Cotroceni şi cartierul Ferentari ţin de sectorul 5. Ce au în comun unul cu celălalt? Nu s-ar gospodări mai bine separat? La întrebări de genul ăsta nu pot răspunde prin cimilituri de genul întrebărilor doamnei Udrea. Asta dacă nu cumva Elena Udrea vrea să facă din referendum un test de inteligenţă. La care personal nu am de gând să particip. Şi celelalte întrebări sunt cam la fel. „Sunteţi de acord cu reducerea cheltuielilor aparatului administrativ?” Păi, depinde. Dacă aparatul administrativ s-ar ocupa să-i amendeze pe cei care umblă cu câinii după ei şi nu le strâng rahatul, atunci nu l-aş vrea redus, l-aş vrea crescut. La Paris sunt 87 de inspectori ai primăriei care doar cu asta se ocupă: cu rahatul de câine. Dacă nu ţii câinele în lesă rişti amendă pentru că ar putea produce un caca fără să-l observi. Tot aparatul ăsta administrativ ar trebui să controleze, să dea amenzi şi să facă dosare penale ălora de au adoptat maidanezi şi apoi i-au lăsat pe străzi. Că doar aşa ni s-a spus de către ONG-uri de protecţia a animalelor, că oamenii inimoşi vor adopta câinii. Aş vrea şi eu să ştiu câţi dintre ăştia au mers la puşcărie pentru că patrupedele lor (personale, nu? că doar de asta le-au adoptat) au muşcat pe cineva. Şi dacă nu, atunci sunt oameni care să se ocupe de ei? Dacă nu, să angajăm. Sau poate mai trimitem în teren pe ăia de te plimbă dintr-un birou în altul când mergi după autorizaţii. Deci, cheltuielile administrative în sine nu spun nimic ca cifră, trebuie să vedem ce are de făcut birocraţia locală şi de ce nu face treaba respectivă. Altfel ne vom trezi că avem nişte primării anemice ca să economisim bani pentru că visează Oprescu autostrăzi suspendate.
Şi asta e problema de fond: ambele tabere sunt conduse de oameni primitivi faţă de ce ar avea nevoie o capitală europeană. De aici şi faptul că au atenţia orientată spre soluţii vechi de acum 50 de ani, pe care alţii le-au încercat şi au eşuat. Problema traficului nu se rezolvă construind bulevarde de sens unic, practic autostrăzi urbane. Sună contraintuitiv, dar urbaniştii asta îţi vor spune: dacă tai un bulevard nou printr-un oraş deja aglomerat nu vei face decât să creezi un nou pol de aglomerare rutieră. Unde creşte viteza, comerţul scade, comunitatea se sufocă. Soluţia de fond este să convingi oamenii să folosească mai mult transportul public. Pentru asta ai nevoie să îl dezvolţi. Eu aş fi întrebat pe bucureşteni dacă vor ca metroul să treacă de la Guvern la autorităţile locale. Metroul nostru e şi prost şi ieftin pentru abonaţi, dar scump pentru buget. Toată ţara subvenţionează transportul bucureştenilor, care au salariul mediu dublu faţă de restul populaţiei.
La Londra, oamenii care lucrează în City, pe cele mai mari salarii din Europa, vin la serviciu cu trenul de navetişti. Asta pentru că reţeaua feroviară este excelentă şi leagă periferia cu buricul oraşului. Trebuie să ne întrebăm de ce orice bucureştean care îşi permite, şi chiar şi mulţi dintre cei care nu îşi permit, simte nevoia să meargă la job numai cu maşina proprie. De ce nu am vota la referendum ideea unei taxe de intrare în centrul oraşului? Bineînţeles, pregătită cu cap, cu bandă specială pentru autobuze şi tramvaie, cu parcări la limita centrului, astfel încât omul să vină din Balta Albă cu maşina, dacă are chef, dar să o lase la Iancului-Unirii şi să meargă mai departe cu un transport în comun decent. La Bruxelles, mulţi funcţionari europeni, cel mai bine plătiţi funcţionari din Europa, vin la servici în costum şi pe bicicletă. Îmi vine să salut cu entuziasm pe bucureştenii îmbrăcaţi office şi pe biciclete. Sunt mai mult femei, se pare că bărbatul român e convins că bărbăţia ţine de volan. Oricum, e bine, acum vreo opt ani eram singurul nebun care mergeam la serviciu cu bicicleta, dar trebuie să ne întrebăm de ce nu suntem mai mulţi. Astea de mai sus, alături de subiectul foarte grav al rahaţilor de câine, sunt adevăratele problemele ale bucureştenilor. Hârjoana Elenei Udrea cu Chiliman şi Piedone nu este.
Cristian Ghinea este director al Centrului Român de Politici Europene
