Putem să-l lustrăm pe Ponta?

Lustraţia, în sens de decomunizare a societăţii, este, în esenţă, mai puţin un act de justiţie, cât o operaţiune sanitară. Mai putem, după 20 de ani, şterge mizeria comunistă din ţesătura clasei politice când şi cei mai tineri se simt confortabil în croiala comunismului rezidual?

Problema socialismului este socialismul însuşi, obişnuia să spună un austriac convertit de la stalinism la conservatorism. Altfel spus, comunismul, aşa cum a fost el visat, prescris şi instituţionalizat, nu a funcţionat nicăieri, indiferent de formulele experimentate, pentru că nu avea cum să funcţioneze. Natura umană nu se schimbă la cerere şi nici măcar ca efect al celor mai nebuneşti proiecte de inginerie socială. Nu s-a schimbat nici la cererea lui Marx, Lenin sau Mao şi a ieşit victorioasă chiar şi din confruntarea cu socialismul. Victorioasă, dar mutilată.

Cum a rezistat însă regimul comunist, al cărui scop declarat a fost realizarea Binelui colectiv, atunci când a devenit clar – destul de repede – nu numai că acest obiectiv nu poate fi atins, dar şi că eşecul este unul colosal? Explicaţia este destul de simplă: cu excepţia unor credincioşi fanatici şi a opozanţilor eroici, majoritatea celor care au trăit sub  comunism au încercat să exploateze slăbiciunile sistemului în beneficiu personal, fie evitându-i constrângerile, fie profitând de pe urma lui. La vârf, unii au devenit torţionari, alţii activişti, alţii şi una, şi alta, dar toţi, fără excepţie, au fost corupţi. Economia comunistă care conta, economia care producea bunăstare individuală, era în proporţie de peste 70% economie neagră şi, ca atare, supravieţuirea, cariera şi statutul social depindeau de corupţie, întreţinută şi încurajată ca atare de la cele mai înalte niveluri.

Eliberarea de comunism presupune, înainte de toate, un act de Dreptate: condamnarea tuturor criminalilor şi torţionarilor responsabili de suferinţele victimelor regimului. Aceasta ar fi trebuit să fie, în teorie, partea mai puţin complicată a procesului de decomunizare. Instituţiile de represiune – Securitatea, Miliţia, Procuratura – sunt binecunoscute, iar activitatea lor – relativ bine documentată. De aceea sunt posibile, în principiu, identificarea autorilor crimelor comu­niste şi a responsabililor politici care le-au ordonat şi, în măsura în care mai sunt în viaţă, trimiterea lor în judecată. În realitate, aşa cum ne-a demonstrat Pleşiţă, care a murit în pace într-un spital al serviciilor secre­te democratice, lucrurile nu sunt chiar aşa simple.

A doua componentă a decomuni­zării era Lustraţia, adică interdicţia aplicată unor foşti responsabili co­­mu­nişti (în special activişti im­por­tanţi, securişti şi turnători) de a ocu­pa funcţii publice în stat pentru o pe­rioadă determinată. Acesta NU este un act de Justiţie, aşa cum î­ncearcă Ion Iliescu să ne con­vingă, prefăcându-se că nu înţelege despre ce este vorba. Nu se pun în discuţie vinovăţia individuală  şi cu atât mai puţin vinovăţia colectivă a unei categorii de oameni – nomen­cla­tura comunistă – şi de aceea nu-şi au rostul nici false dileme relativi­zante gen „Cine a fost mai comunist: Băsescu sau Năstase?” ori „Cine a fost mai securist: Voiculescu sau Mona Muscă?”. Lustraţia este o ope­raţiune sanitară, o operaţiune de curăţare a societăţii de ceea ce a re­prezentat elita unui regim profund falimentar şi corupt, pen­tru a da şansa unei elite noi să con­stituie un nou tip de leadership al unei societăţi demo­cra­tice. Lustra­ţia este, din acest punct de vedere, un act de dezinfec­ţie naţională de microbii corupţiei comuniste.

Din acest punct de vedere, adop­tarea unei legi a Lustraţiei, chiar şi după 20 de ani, este binevenită. Exis­tă suficienţi oameni în struc­turile statului şi în justiţie care încă pot fi şantajaţi cu dosarele trecu­tului de diferite reţele de tip Voicu de care ne putem lipsi. Problema este că actuala Lege nu merge suficient de departe – în cei 20 de ani de tranziţie au apărut specii noi: omul politic de tip nou, prost educat, arivist, totalmente amoral, care face acelaşi lucru ca predece­sorul său comunist – exploatează sistemul în interes personal -, cu aerul că acesta este cel mai firesc lucru din lume, omul politic de tip Ponta, Udrea, Mazăre sau Anto­nescu. Pe ăştia cum îi lustrăm?