Alexandru Mihalcea a fost arestat la 23 de ani, in 1959, si eliberat in 1963. A trecut prin destule locuri ale detentiei pentru a-si face o parere autorizata despre ceea ce inseamna suferinta si umilinta. A vazut ce inseamna sa fii turnat de colegi, a cunoscut brutalitatea in forma ei nuda. Acum are aproape 70 de ani si priveste inapoi cu detasarea omului puternic. Si-a pus memoriile pe hartie tarziu, dupa '90. Initial, pe timpul lui Ceausescu, le-a relatat unor oameni in care avea deplina incredere. Se temea, cum marturiseste, ca spusele sale nu-i vor interesa. A descoperit mirat ca lumea il asculta cu mare atentie. O prima forma a cartii a aparut sub titlul “Jurnal de ocna” la Editura Albatros in urma cu un deceniu. Acum, autorul a revenit asupra textului, l-a completat, l-a stilizat, i-a schimbat chiar titlul – Uranus Gherla via Salcia -, a introdus o serie de anexe, fiind constient de faptul ca cea mai mare primejdie a insemnarilor de detentie este aceea de a fi scrise prost, plat, sters. Anii au trecut iar noii cititori, daca vad ca pagina scartaie, nu se mai lasa induiosati de continut. Alexandru Mihalcea si-a propus deci un pariu, pe care l-a castigat. Care a fost acesta? Acela de a vorbi despre viata lui ca despre a unui personaj de roman. Angajament, dar si detasare. Incepe prin a evoca momente din copilarie cand, la numai 5 ani, aflat in Campia Romana, vedea coloanele trupelor germane care avansau spre Rasarit. Dupa patru ani, pe acelasi drum veneau rusii. Istoria a inceput sa curga tot mai accelerat. Copilul a crescut si a devenit student. Nu oriunde, ci la filosofie. Aici a cunoscut pentru prima data efectele nocive ale indoctrinarii. Pe 23 martie 1959, cu doua zile inainte de Bunavestire, a fost arestat in curtea din spate de
la Drept. Portretele celor care
l-au insfacat sunt antologice. Alexandru Mihalcea, evident, isi aminteste, dar in egala masura si cu un bun-simt al inventiei care-i permite sa debordeze si sa realizeze scene savuroase. Un alt exemplu: amintindu-si ca peste fata lui noaptea sareau stropi de urina fiindca dormea cu capul spre hardau, relateaza aceasta relaxat, ironic, cu pana sigura a scriitorului. Memoriile nu sunt neaparat strict cronologic. Autorul, inchis prima data la Uranus, se intoarce in timp si evoca momente din stagiul militar. Cartea are astfel un aspect cinematografic, caracterizata de un dinamism care in general lipseste cartilor noastre de proza. “Navodul a cules orbeste totul, pesti, melci, ierburi. Cei ce nu cunosc adevarul in toata monstruozitatea lui stau la mii de ani-lumina de bolgia noastra, intr-un empireu unde nu exista angoasa celor cateva clipe ce preceda fluierul care te smulge din zdrentele paturii, foamea obsedanta care-ti racaie matele pana la halucinatie, pielea intinsa pe ciolane ca o toba in care crivatul bate cu dusmanie”. Am ales acest fragment deoarece are o valoare maxima de a evoca atat cei patru ani traiti de eroul nostru, cat si destinul global al detinutului politic. Alexandru Mihalcea nu vrea sa se unicizeze, este suficient de inteligent ca sa inteleaga ca peste el a trecut timpul, ca amintirile se sfarama si ele si astfel mai devreme sau mai tarziu uitarea se instapaneste peste tot. Mai crede insa in aceasta fermecatoare iluzie a povestirii, o lumina intr-un ocean de intuneric. Paradoxal, locurile de detentie, Jilava, Insula Mare a Brailei, Salcia etc., fata de uitarea generala, ajung adevarate oaze. De aceea, printr-o neverosimila rasturnare, putem spune: puscaria, paradis al tineretii… Cartea a aparut la editura Ex Ponto.
