Campania electorală a început în forţă, înainte de vreme. Uitându-ne la cele două echipe care au intrat deja pe teren, pare evident că, dacă vrem să votăm, vom fi victimele inevitabile ale paradigmei politice în care suntem blocaţi de 22 de ani.
Dacă ne uităm la cei 8 ani de domnie a preşedintelui Băsescu, vom observa că toată lumea s-a aliat cu şi s-a despărţit de toată lumea. În prezent, ARD este o alianţă conjuncturală menită a se bate cu alianţa politică USL; aceasta din urmă este o alianţă între două partide mari (PSD şi PNL), teoretic adversare în 2009, când PSD era în alianţa de guvernare cu PDL; acesta din urmă este un partid care, în 2004, a venit la guvernare în cadrul Alianţei politice D.A., din care făcea parte împreună cu PNL; ambele partide, pentru a prelua guvernarea din mâinile PSD, cel care câştigase, de fapt, alegerile în 2004, au intrat în alianţă cu UDMR şi PC (denumit atunci PUR); a fost soluţia imoral impusă şi, ulterior, regretată de dl preşedinte Băsescu. Această alianţă conjuncturală s-a „spart” în 2007, PNL rămânând la guvernare împreună cu UDMR, dar fiind susţinut, de facto, de PSD.
Nu e de mirare că pare a nu exista o ieşire din această paradigmă.
Şi totuşi, în timp ce aceşti domni joacă liniştit poker, noi toţi suntem în mijlocul unei furtuni perfecte: falimentul este o stare de facto pentru cei peste 700.000 de români care sunt datori la bănci şi nu mai au resurse de plată; sistemul românesc de sănătate, cel de învăţământ, siguranţa şi ordinea publică, aproape toate sunt în stare de faliment virtual, fiind părăsite masiv de cei care lucrau în aceste sisteme şi care au fost invitaţi, la propriu, să plece; ţări mult mai norocoase ca noi, cum sunt Grecia sau Spania, sunt în faliment, cifra şomajului ajungând la nivelul ameţitor de 25%; multe milioane de români, aduşi în stare de a-şi dispreţui ţara şi rădăcinile, continuă să vrea să se stabilească în acest „Occident” care crapă din încheieturi.
Dar oare chiar nu există nici o soluţie aici, în ţară?
Oare ce aţi spune în ipoteza unei candidaturi independente la alegerile parlamentare din 9 decembrie? Din inimă şi cu luciditate mă întreb şi vă întreb dacă ar fi bine ca unul ca mine să candideze ca independent la aceste alegeri. Singur sau alături de alte 20-30 de persoane implicate în viaţa cetăţii şi cărora le pasă.
De regulă, în ultimii 12 ani au ieşit la vot, la generale, în jur de 50-55% din cetăţeni. Cei 50-55% care ies la vot sunt deja polarizaţi, fie pentru că fac parte din nucleul dur al partidelor/alianţelor politice, fie pentru că sunt uşor de manipulat (şi nu proşti, aşa cum îi consideră politicienii ultimilor ani; între a fi prost şi a fi manipulabil este o mare diferenţă, pentru că cei din urmă se lasă convinşi din nevoia stringentă a momentului, fără să fie neapărat „încremeniţi în proiect”). Cred că undeva în jur de 20% din cetăţenii cu drept de vot nu ies la vot pur şi simplu: sunt comozi, nu îi interesează, au alte priorităţi etc. Ar fi nu doar utopic, ci lipsit de înţelepciune să încerci să îi convingi pe cei 50-55% să voteze independenţi.
Nu există suficienţi bani pentru a-i convinge şi, oricum, au partidele mai mulţi (plus că partidele au şi alte pârghii, non-băneşti, cu care pot fi „convingătoare”). Este inutil să încerci să îi scoţi din casă pe cei 20%: orice ai face, mai ales din postura de outsider, ei nu vor veni la vot. Rămân, în schimb, cam 25-30% din cetăţenii cu drept de vot care nu ies la vot nu pentru că nu i-ar interesa, ci pentru că nu au opţiune. Nu ies la vot pentru că s-au săturat să voteze aceiaşi politicieni care sunt la conducere (cu tot cu saltimbancii de „rigoare”, adică vadimi, dd-i, elodii, oieri cu bani mulţi şi terenuri) şi care se aliază între ei după cum îl urăsc sau nu pe Iliescu, Năstase sau Băsescu. Aceasta este paradigma din care România nu a putut ieşi încă: tabăra anti- versus tabăra pro-. Nimic de durată, nimic meritoriu, nimic de valoare nu poate ieşi din acest joc de sumă nulă. Nimic care să te facă să renunţi la dispreţul faţă de ţara ta. Aceşti votanţi nu sunt reprezentaţi. Probabil că ar vrea să voteze, dar cu cine?
O idee poate ar fi ca un număr de 20, 30, 50 de persoane să-şi asume riscul de a candida ca independenţi la Parlament. Poate că aceşti „outsideri” ar reuşi să îi scoată la vot pe cei 25-30% care până acum nu au avut cu cine să voteze. În Bucureşti s-a făcut un astfel de experiment: un astfel de „outsider” a reuşit să obţină cam 75 mii de voturi la alegerile locale din iunie. Asta după ce a fost nevoit să adune peste 25.000 de semnături pentru a putea intra în cursă. Deşi e greu către imposibil, paradoxal este că la parlamentare condiţiile de acces la acest joc sunt mult mai „uşoare”: pentru un colegiu de deputat de 70 de mii de votanţi, de exemplu, sunt necesare 2.500 de semnături de susţinere a candidaturii. Iar în Parlament cel în cauză poate accede dacă obţine în jur de 17 mii de voturi.
Cel în cauză va trebui să lupte cu toţi contracandidaţii din partide şi alianţe politice, dar va putea spera într-un avantaj: dacă reuşeşte să scoată din cauză non-votanţii clasei politice actuale, toate voturile acestora vor merge la el. În campanie trebuie arătate 4-5 lucruri simple pe care nu le-au făcut politicienii români în cei 23 de ani de democraţie şi, în plus, trebuie aplicat pe fiecare mesaj de campanie electorală un antimesaj simplu şi penetrant: „pune punct”.
Gheorghe Piperea este avocat
