Năzuinţa şefului PSD Victor Ponta de a-l „termina” pe predecesorul său după ultimul schimb de replici dure relevă, o dată în plus, călcâiul lui Ahile al social-democraţilor: în pofida mărimii şi ponderii sale, partidul se demonstrează, de două decenii încoace, incapabil să tranşeze cât de cât onorabil chestiunea succesiunii politice. Lideri pesedişti în mod normal cumpătaţi şi abili se pierd cu firea şi atacă furibund de îndată ce au senzaţia că vreunul dintre foştii şefi de partid sau aliaţi ai acestora ar crâcni în front. Învinşii par, la rândul lor, invariabil tentaţi să reflecteze public – şi într-o variantă „îndulcită” – asupra cauzelor eşecului lor, în special atunci când astfel de cugetări mai au şi darul de a-l incomoda serios pe neavenitul de succesor. Este, în opinia mea, singura explicaţie viabilă pentru bizarul impuls al lui Mircea Geoană de a reaminti publicului, după exact un an, de fiascoul dezbaterii sale tv cu Traian Băsescu şi de fatidica vizită la SOV, care a pus cruce ambiţiilor sale prezidenţiale şi, în mare măsură, carierei sale politice.
De-a lungul celor 45 de ani de guvernare comunistă şi postcomunistă, Nicolae Ceauşescu rămâne singurul lider care nu şi-a criticat defel succesorul – pentru că nu a mai apucat. Modul în care a sfârşit – respectiv în care au debutat precursorii PSD în lupta pentru cucerirea puterii – pare a fi condus, cel puţin în primii ani postdecembrişti, la temeri bolnăvicioase ale succesorului dictatorului în privinţa propriei sorţi. Aparent însă, „împuşcatul” nu a reprezentat o cruce suficient de greu de purtat pentru Ion Iliescu, deoarece nu a ezitat să dezlănţuie, în toamna anului 1991, forţele sindicaliste miniere pentru a-l scăpa de concurentul său în devenire Petre Roman. Într-un final, i-a fost însă imposibil să împiedice ascensiunea adjunctului său avizat, dar ambiţios, în fruntea partidului, aşa că după 2000 i-a făcut drept răsplată zile fripte lui Adrian Năstase ori de câte ori s-a putut. Uns lider al PSD în 2005, Mircea Geoană l-a pus întâi de toate la punct pe Iliescu, recurgând la avertismente sesizant de asemănătoare celor pe care Ponta le utilizează astăzi pentru a-i închide gura predecesorului – anume că „rezerva de răbdare” a liderilor PSD faţă de el „se apropie de sfârşit”. Dar Geoană a sperat în zadar că Iliescu va ajunge până la urmă, vrând-nevrând, să se dedice unor „chestiuni legate de globalizare şi sărăcie, aşa cum Ponta va fi nădăjduit, la rândul său, şi tot în van, că Geoană va zice „bogdaproste” pentru sinecura de la Senat. Cât despre Adrian Năstase, dacă acesta nu ar fi avut alte griji pe cap, respectiv de dus o luptă de-a dreptul titanică împotriva procurorilor anticorupţie, nu cred că ar fi avut mari probleme în a zgâlţâi din temelii şubredul tron al lui Mircea Geoană.
Surprinde până şi după standarde româneşti că partidul continuă să se prezinte, consecvent, drept principal susţinător al colegialităţii, solidarităţii şi cooperării interumane în viaţa naţiunii, deşi demonstrează de două decenii încoace că aceste calităţi, indispensabile unui succes politic constant, îi lipsesc cu desăvârşire. Comportamentul ba exagerat, ba egoist al liderilor PSD a reprezentat un impediment mai mare în calea progresului partidului decât suma tuturor atacurilor adversarilor politici. Este limpede că Ponta rămâne perceput de destui colegi cu state mai vechi în partid drept tinerel parvenit şi că aceştia nu se grăbesc defel să se supună leadership-ului său. Zvonurile despre o eventuală defectare a lui Geoană şi a restului de nemulţumiţi într-o tabără politică cu mai puţine pretenţii şi/sau veleităţi par absolut plauzibile. Acum vreo 19-20 de ani, şi Iliescu devenise insuportabil pentru un număr considerabil de parlamentari fesenişti, care i-au întors spatele, migrând într-o altă tabără, anume cea ultranaţionalistă – în pofida faptului că postcomuniştii conduceau detaşat în toate sondajele de opinie, detaliu de regulă crucial pentru orice ales. Indiferent cât de modern se vrea, Geoană reuşeşte să aducă în aceste zile mai degrabă a ţăran moldovean din Evul Mediu, decis să-şi incendieze mai curând ogorul decât să îşi vadă recolta încăpută pe mâinile invadatorilor străini.
Vendetele recurente ale liderilor PSD au totuşi şi o parte bună – ne demonstrează că partidul a ajuns între timp unul complet „românizat”, lepădându-se, cu alte cuvinte, de cea mai mare parte a moştenirii sale moscovite. Tendinţa spre un individualism distructiv prin exacerbarea şi mărginirea sa a devenit, din nefericire, o trăsătură distinctă a cotidianului românesc postdecembrist. Dorinţa de a reuşi în viaţă prin exaltarea ego-ului şi în dispreţul principiului colegialităţii a provocat un adevărat haos etic în societatea românească – aspectul fiind, cu mare probabilitate, cea mai cumplită moştenire a deceniilor de comunism care a anihilat practic spiritul civic, de interacţiune şi cooperare interumană, constrângând românii la un individualism exacerbat, exploatat la sânge de către argaţii regimului. Nu m-ar surprinde câtuşi de puţin dacă Ion Iliescu, expert în supravieţuire politică şi fondator al „democraţiei originale” postdecembriste, ar decide până la urmă că soluţia optimă constă, ca şi în cazul multor instituţii, în dezbinarea permanentă a PSD.
