In urma cu cinci ani, PSD, care avea pe atunci imaginea unui partid monolitic, ne-a surprins prin caracterul deschis al alegerilor interne (ma rog, cat de "deschise" pot fi alegerile la varful unui partid). Atunci, o data cu victoria lui Geoana asupra fondatorului Iliescu, parea ca incepe o noua epoca in istoria stangii romanesti. Culmea, organizatorul acelui congres fusese insusi Octav Cozmanca, simbolul metodelor de conducere de tip bolsevic.
Impresia unanima a fost atunci ca o data cu schimbarea liderului s-a produs in PSD si o schimbare de generatii, premisa a unei autentice reformari a partidului. Numai ca, o data cu inregistrarea celui mai slab rezultat electoral (23%) la alegerile pentru Parlamentul European din 1997, partidul a constatat ca nu se poate lipsi de electoratul traditional, fidel lui Iliescu si Nastase. Asa se face ca acestia au revenit in prim-planul vietii de partid.
PSD-ul de astazi este, fara indoiala, mult diferit de cel din 1996, la varf activeaza o serie de intelectuali cu vederi europene (Diaconescu, Ponta), alaturi de lideri locali cu prestatii adesea excentrice (Vanghelie, Dragnea, Mazare, Oprisan), nume putin influente in partid pe vremea lui Iliescu si a lui Nastase. Mircea Geoana a reusit sa se mentina la conducerea partidului cu pretul sacrificarii coerentei orientarii partidului spre reforma.
Profilul electoratului social-democrat este astazi identic celui din anii ’90: sondajele de opinie il descriu ca predominant sarac, needucat, varstnic. Miza atragerii intelectualitatii (in general, cu vederi de stanga in toate tarile europene) a fost ratata. Motivul este de ordin istoric – intelectualul roman nu are cum sa uite ca lozinca "Moarte intelectualilor" si mineriadele care l-au avut drept tinta au fost opera partidului condus de Iliescu si Nastase.
Practicile bolsevice ale FSN nu au fost niciodata explicit renegate de social-democratii de azi si pretul a fost platit, intre altii, de prezidentiabilul Geoana. Actuala agitatie din organizatie este expresia luptei intre diferitele tendinte care coexista in partid. Simptomatic este faptul ca toti posibilii candidati la presedintia partidului (dar si mass-media) vad in Iliescu persoana cea mai influenta asupra activului de partid si cauta sa-i intre in gratii, constienti ca optiunea acestuia ar putea inclina decisiv balanta.
Competitiile electorale dintr-un partid (in general, dintr-o organizatie) difera fundamental de cele "deschise". Acolo adversarii sunt definiti ca atare dinaintea campaniei si raman pe pozitii dupa consumarea scrutinului. In interiorul partidului lucrurile se complica. Cel caruia ii esti adversar astazi ti-ar putea deveni sef dupa exprimarea votului; daca ai sustinut perdantul, pozitia in organizatie iti va fi amenintata. Asa se explica multiplele exprimari sibilinice din aceste zile, ezitarile, prudenta care domina luarile de pozitie.
In majoritatea alegerilor interne (nu doar in PSD), atunci cand nu exista un candidat "oficial" la sefie, apare un moment cand unul dintre candidati capata atributul de favorit si atunci majoritatea activului i se raliaza in speranta obtinerii unor beneficii ulterioare – asa se face ca rareori constatam victorii "la fotografie" in acest tip de competitii.
Ramane de vazut care va fi, in preajma zilei de 20 februarie, elementul care va desemna favoritul. Asa cum se vad acum lucrurile, este probabil ca acest element sa fie sustinerea acordata de Ion Iliescu. Daca insa va fi asa, inseamna ca nici nu va putea fi vorba despre reforma partidului (desi aceasta lozinca este omniprezenta), ci, cel mult, despre restauratie.
