Protestele, nivelul următor | OPINIE

Protestele din Piaţa Victoriei şi din celelalte mari oraşe au scăzut în intensitate după ce Ordonanţa 13 a fost înmormântată cu parastas şi tot ce trebuie (inclusiv pomenile), iar promotorul ei a demisionat din funcţia de ministru al Justiţiei, rămânând un „simplu“ deputat. Am putea spune că s-a obţinut o victorie de etapă – două dintre principalele revendicări fiind îndeplinite.

Cerinţele celor câteva mii de protestatari care s-au adunat duminică în Piaţa Victoriei şi apoi au participat la un marş prin Capitală nu mai au claritatea de acum câteva săptămâni. Se cere demisia Guvernului, dar asta nu se poate obţine: PSD nu-şi poate permite să pună mingea unei noi nominalizări în mâna preşedintelui Iohannis.

Susţinerea DNA („DNA, nu uita, noi suntem de partea ta“ şi „Codruţa, te iubim“) riscă să reifice politicile împotriva corupţiei. Fenomenul corupţiei nu e doar o problemă penală, ea nu poate fi atacată exclusiv prin acţiuni punitive. În plus, o instituţie poate greşi, iar DNA nu se sustrage re­gulii, ba în ultimele luni o face din ce în ce mai des – mă refer la eşecurile în instrumentarea unor cazuri precum Ludovic Orban şi Lia Olguţa Vasilescu, la ambiguitatea relaţiei cu SRI şi la inabi­litatea implicării în anchetarea unei acţiuni guvernamentale (adoptarea Ordonanţei 13) care a permis pesediştilor să obţină o victorie la Curtea Constituţională.

Instituţiile sunt făcute din oameni, sunt conduse de oameni, deci n-au cum să fie infailibile – nu asta trebuie să le reproşăm. Sunt însă îngrijorat atunci când în discursul triumfalist ţinut de şefa DNA la prezentarea bilanţului anual nu reuşesc să găsesc nicio aluzie, nicio virgulă autocritică. O temă recent apărută mai întâi în reţelele de socializare şi apoi preluată în Piaţa Victoriei este depolitizarea Curţii Constituţionale. Nu a venit din senin, ci în urma mai multor decizii recente ale CCR, care mai întâi a evitat să se pronunţe asupra fondului Ordonanţei 13, apoi a taxat ancheta deschisă de DNA la Guvern drept încălcare a princi­piului separaţiei puterilor în stat.

E o meteahnă veche a noastră aceea că, atunci când justiţia pronunţă decizii care ne convin, îi lăudăm independenţa, iar în cazurile contrare o acuzăm de politizare.

În cazul instituţiei menite să vegheze la integritatea constituţională lucrurile sunt complicate. E un fel de struţo-cămilă, căci nu aparţine puterii judecătoreşti, deşi se cheamă „Curte“ şi e formată din judecători; membrii ei se zice că sunt independenţi, deşi sunt numiţi politic. Însăşi necesitatea existenţei unei asemenea instanţe e discutabilă, de vreme ce există numeroase democraţii „consolidate“ în care soluţionarea diferendelor constituţionale este apanajul instanţei judecătoreşti supreme. Oricum, mi se pare că lucrurile sunt prea complicate ca să fie tranşate prin scandări.

În multele seri de proteste la care au participat sute de mii de cetăţeni (da, cetăţeni, nu doar oameni) s-au adunat cantităţi uriaşe de energie pozitivă. Mi-ar plăcea ca, odată îndepărtate pericolele imediate, aceste energii să se canalizeze mai puţin către iluminaţii spectaculoase sau coregrafii de inspiraţie dubioasă şi mai mult către forme de dezba­tere publică autentică – element ce ne-a cam lipsit în ultima vreme. Aflu cu plăcere că la Timişoara şi la Cluj oamenii au început să se adune în pieţe şi pe Facebook mai puţin pentru scandări şi mai mult pentru a discuta despre ce trebuie să cerem politicienilor – acum, când am constatat că avem o putere uriaşă, poate singura opoziţie de care guvernanţii par să se teamă.

Următorul pas al maturizării „străzii“ (folosesc acest termen aproximativ pentru că mi se pare că sintagma „societate civilă“ a fost prea frecvent abuzată) ar fi abandonarea rolului strict reactiv. Nu că nu ar fi nevoie de reacţie rapidă şi viguroasă – ba chiar, dacă mă uit la amendamentele introduse de senatorul Nicolae la proiectul de lege a graţierii, mă tem că ea va trebui exersată cât de curând. Doar că mi-ar plăcea ca strada să înceapă să impună agenda publică, nu doar să reacţioneze pe temele date de guvernanţi, să discute (şi să-i oblige pe politicieni să o facă) teme de care ne vom izbi mereu, cum ar fi neregulile legilor electorale, încălecarea Legislativului de către Executiv prin ordonanţele de urgenţă, incoerenţa politicilor anti-sărăcie şi multe altele.