Peste 300 de persoane au participat sâmbătă, în Capitală, începând cu ora 10.00, la cel de-al doilea marş „Oraşul pentru oameni”, din Piaţa Victoriei până la Universitate. Protestatarii, cei mai mulţi în scaune cu rotile, unele moderne, ce puteau fi conduse automat, altele acţionate manunal sau pur şi simplu împinse de rude sau prieteni, s-au declarat nemulţumiţi pentru că, de ani de zile, oamenilor cu dizabilităţi le este îngrădit accesul la spaţiul public, informează Mediafax.
„Nu putem merge pe trotuar pentru că este ocupat de maşini. Coborâm cu liftul la metrou, dar numai un anumit nivel. Am aşteptat în staţie la tramvai să mă ajute cineva minute în şir. Am acest scaun cu rotile automat. Mi-a fost donat de o asociaţie, merg mai uşor. Dar vă rog să vă gândiţi, am distrofie musculară de peste un deceniu, toţi muşchii îmi sunt afectaţi. Nu pot trăi în izolare”, spune un bărbat pe la 50 de ani.
Un altul are un alt aparat, ca o bicicletă, care costă 2.000 – 3.000 de euro.
„De 22 de ani sunt, cum s-ar spune, fără picioare, după un accident. De doi – trei ani am bicicleta aceasta. Dar să ştiţi că, după accident, ani în şir am stat numai în casă Era foarte greu, pentru că izolarea te distruge. Acum, cu bicicleta merg peste tot. Mai mult, fac sport. Merg la toate concursurile internaţionale de tir cu arcul pentru persoane cu dizabilităţi. Am fost în Dubai, în Olanda, unde m-am clasat al 17-lea din 33 de concurenţi şi mă pregătesc pentru concursul din Germania. Sper să urc în clasament. În plus, înot. Pentru protest am venit de la 10 km de Bucureşti. Este adevărat că deplasarea implică multe riscuri, participanţii la trafiic nefiind atât de politicoşi pe cât ar trebui”, spune Filip Gheorghe.
Preşedintele Consiliului Naţional al Dizabilităţii, Daniela Tontsch, crede că „oamenii au obosit să-şi strige în zadar durerea”.
Persoanele cu dizabilităţi sunt oricum ignorate. Singurul spital pentru patologia neuromusculară, Spitalul Vâlcele, a fost închis de ministrul Cseke Atila. Acum ne luăm cu greu tratamentul. În plus, deplasarea mea în scaunul cu rotile este foarte dificilă în Capitală. Trotoarele sunt ocupate de maşini sau de plăci, pancarte, sau, dacă nu le au pe acestea, atunci au gropi. Foarte puţine drumuri fără borduri, trotuare pe care să putem merge cu scaunul cu rotile. Degeaba am un scaun cu rotile electric, nu pot urca bordura”, spune Daniela Tontsch, absolventă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti.
Povesteşte că în copilărie a fost diagnosticată cu o formă de distrofie musculară. Familia ei a luptat pentru ca ea să înveţe într-o şcoală de masă, iar motto-ul cu care s-a format este: „Scaunul cu rotile nu mă reprezintă, doar intelectul!”.
Până şi Rareş Dragomir, de numai şapte ani, din scaunul lui cu rotile pe care îl împing părinţii, strigă cu putere „Fără bordUră”, mesajul scris astfel pe mai multe pancarte şi singurul scandat la marş.
A terminat clasa pregătitoare şi acum intră în clasa I. Îi place la şcoală şi are mulţi prieteni, nu le ştie exact numărul. Povesteşte despre suferinţa lui ca un om mare: „Mi-au făcut o operaţie la spate, dar mai multe la picior”. Apoi tace. „Acum sunt în vacanţă, vom pleca în Deltă şi apoi în Grecia”, mai spune Rareş. Are un zâmbet larg pentru toţi cei din jur şi explicaţii pentru orice poveste. A înţeles că, pentru părinţi, dar şi pentru alţi oameni mari, care trăiesc în scaunul cu rotile, bordurile sunt un mare obstacol.
Părinţii lui Rareş sunt optimişti, cred „într-o minune a lui Dumnezeu” şi în descoperirea unui leac pentru Rareş.
„Ştim că acum nu există leac pentru el, dar poate într-o zi va fi. Noi credem că într-o zi va fi bine. Mai ales că atunci când s-a născut avea o malformaţie congenitală la coloană şi ni s-a spus că nu va trăi. Acum, că nu există soluţie pentru picioruşele lui. Vom vedea. Noi nu ne pierdem speranţa. Până atunci am vrea să nu mai avem borduri şi nu numai pentru noi, dar şi pentru vârstnici şi pentru copii”, spune mama lui Rareş.
Protestatarii s-au oprit câteva momente la Ministerul Muncii unde au scandat „Fără bordură!”. Apoi au lăsat o scrisoare adresată ministrului Rovana Plumb prin care solicită de urgenţă o strategie în domeniul dizabilităţii.
„Problemele care ne scot în stradă sunt unele de care ne lovim zilnic, dar pe care administraţia publică nu înţelege să le rezolve urgent: maşinile parcate pe trotuar sunt un element comun în Bucureşti, pietonii sunt nevoiţi să utilizeze carosabilul pentru că trotuarul este considerat loc de parcare, Poliţia nu respectă legea, iar ce se întâmplă în faţa Primăriei Bucureşti nu e diferit de ce se întâmplă în restul oraşului. (…) Persoanele vârstnice, persoanele cu deficienţe de vedere sau copiii care deprind mersul pe jos sunt puşi în pericol de gropile, cablurile şi mobilierul urban ce populează abuziv trotuarele, atunci când trotuarele nu sunt blocate în întregime de maşini. Părinţii, bunicii şi însoţitorii copiilor în cărucioare resimt căruciorul mai degrabă ca pe o corvoadă, într-un oraş în care nu e loc decât de parcat maşina. Trecerile de pietoni blocate de maşini parcate pun în dificultate părinţii cu cărucioare şi fac imposibilă deplasarea persoanelor în scaun rulant. Semafoare sincronizate pentru a fluidiza traficul auto, fără niciun pic de consideraţie pentru pietonii care sunt nevoiţi să traverseze strada în fugă sau care aşteaptă în ploaie, vânt sau arşiţă, acumulările de apă din intersecţii care fac traversările pietonale aproape imposibile, staţiile RATB pline de maşini parcate, care fac imposibilă oprirea la bordură a autobuzelor, sunt cele mai grave probleme cu care se confruntă zilnic persoanele cu dizabilităţi, care refuză izolarea şi luptă să trăiască normal”, a mai spus Daniela Tontsch.
La marş a fost prezentă şi Angela Filote, şefa Reprezentanţei Comisiei Europene în România, care cere autorităţilor de la Bucureşti să se mobilizeze pentru ca aceşti oameni să poată avea o viaţă mai uşoară.
Protestul de sâmbătă a fost susţinut de zeci de oameni sănătoşi, care au venit pe jos, pe biciclete, pe trotinete, cu copii în braţe sau în cărucioare sau cu căţeii la plimbare, pentru a cere şi ei „Fără bordUră!” şi să poată face o plimbare de plăcere pe trotuare.
