Papalitatea foloseşte un paradis fiscal pentru crearea unui portofoliu internaţional de 500 milioane lire sterline, cu proprietăţi imobiliare în Marea Britanie, Franţa şi Elveţia. Puţini turişti aflaţi în trecere prin Londra ştiu că sediul Bulgari, casa de bijuterii de înaltă clasă,de pe New Bond Street sau al bogatei bănci de investiţii Altium, aflat între piaţa Saint-James şi Pall Mall aparţin Sfântului Scaun. În 2006, Vaticanul a investit aproape 18 milioane euro pentru achiziţionarea imobilului din Saint-James Square. Aceste clădiri de birouri aflate într-unul din cartierele de lux ale Londrei, fac parte dintr-un surprinzător complex comercial de bunuri aparţinând imperiului Vaticanului. Cotidianul britanic arată că, în spatele unei structuri de societăţi off-shore, portofoliul internaţional al Bisericii Catolice a fost construit în timp, utilizând la început banii daţi de Mussolini în schimbul recunoaşterii pontificale a regimului fascist italian în 1929, anul semnării Acordurilor de la Latran. Papa Pius al XI-lea a recunoscut guvernul Italiei fasciste iar Il Duce a recunoscut suveranitatea Vaticanului. Şi a adăugat şi o donaţie, după unele surse în valoare de 750 milioane de lire. The Guardian nu precizează o sumă, dar a calculat la cât se cifrează astăzi averea adunată prin plasamentele efectuate cu acei bani – în jur de jumătate de miliard de lire sterline, adică 600 milioane euro. În timpul celui de-al doilea război mondial, o parte a acestei averi s-a deplasat în Elveţia, de unde, puţin câte puţin, a servit la achiziţionarea de bunuri imobiliare. Suma donată a fost rapid investită de Vatican. Din 1931, Bernardino Nogara, consilierul financiar al Papei, a decis crearea unei companii off-shore în Luxemburg pentru a masca operaţiunile pe continent. Surprinzător pentru unii este timpul îndelungat în care Vaticanul a reuşit să păstreze secretul milioanelor lui Mussolini. Blocul din St. James’s Square a fost cumpărat de o companie, Colombie Grolux Investments Ltd, care mai deţine şi alte proprietăţi în Marea Britanie. Registrele publice ale Companies House nu divulgă adevăratul proprietar al societăţii şi nici nu face vreo menţiune despre Vatican, dar enumără doi acţionari de paie, doi bancheri, catolici, eminenţi.
Secretarul societăţii, John Jen-kins, expert contabil, a precizat pentru The Guardian că firma ar fi deţinută de o fiduciară, dar nu a dat detalii din motive de confidenţialitate. „Nu sunt autorizat de clientul meu să furnizez orice informaţie”. Cercetările în arhive mai vechi au dezvăluit mai multe. Fişierele Companies House duc la firma britanică Investissments Grolux, moştenitoare a portofoliului după o reorganizare în 1999 a două societăţi, Colombie Grolux Ltd şi Cheylesmore Estates. Acţiunile acestora au fost şi ele organizate de o firmă cu baza la sediul băncii JP Morgan din New York. Controlul ultim este înregistrat ca fiind exercitat de o societate elveţiană, Profima SA. Dosarele din timpul războiului de la arhivele naţionale de la Kew confirmă că Profima SA, ca societate a Vaticanului, era acuzată că „duce acţiuni contrare intereselor aliaţilor” iar fişierele ministerului Comerţului de la finele războiului îl critică pe finanţistul Papei, Bernardino Nogara, care controla investiţii de peste 50 de milioane lire sterline, proveniţi de la Mussolini. „Nogara, un avocat italian, este agentul financiar al Vaticanului şi Profima SA din Lausanne este societatea holding elveţiană pentru anumite interese ale Vaticanului”. În 1943, britanicii îl acuzau pe Nogara de „afaceri murdare”, transferând acţiuni ale băncilor italiene în contul Profima, cu scopul „spălării” banilor, o „manipulare” a finanţelor Vaticanului pentru a servi scopuri politice „străine”. Potrivit lui John Pollard, istoric la Cambridge, banii lui Mussolini erau foarte importanţi pentru finanţele Vaticanului, aceşti bani reprezentând avântul papalităţii moderne. „Papalitatea este la adăpost din punct de vedere financiar. Nu va mai fi niciodată săracă”.
„Creierul” Nogara
Nogara a fost consilierul financiar al Vaticanului între 1929 şi 1954, numit de Papa Pius al XI-lea şi reţinut şi de următorul Papă, Pius al XII-lea ca primul director al Administraţiei speciale a Sfântului Scaun. Istoricul John Pollard arată că Nogara a pus „bazele” pentru „unul dintre cei mai mari piloni ai forţei financiare a Vaticanului de după al doilea război mondial”. Nogara era caracterizat printr-o „capacitate de a se deplasa în manieră fluidă în cele mai înalte sfere ale industriei şi ale politicii ca şi ale Bisericii”. În calitate de director al Administraţiei speciale, Nogara a făcut importante investiţii în majoritatea celor mai mari întreprinderi din Europa, personal devenind membru în consiliile unui număr „halucinant” de întreprinderi.
De la început, Nogara a inventat un sistem pentru investirea banilor. În 1931, dosarele demonstrează că el a fondat o firmă off-shore în Luxemburg pe care a numit-o Groupement Financier Luxembourgeois, adică Grolux! În anul următor, el a constituit Colombie Grolux în Marea Britanie. Când a izbucnit războiul, a apărut pers-pectiva unei invazii germane şi operaţiunea Luxemburg şi cea britanică au fost mutate spre SUA şi Elveţia neutră. Investiţiile din Londra şi alte titluri europene şi o ramură de tranzacţionare de devize sunt în prezent controlate de un funcţionar al Papei la Roma, Paolo Mennini, bancherul actual al Papei.
Mennini se află la conducerea unei unităţi speciale din cadrul Vaticanului, divizia extraordinară APSA – Amministrazione del Patrimonio della Sede Apostolica – cea care gestionează aşa-numitul „patrimoniu al Sfântului Scaun”.
Potrivit unui raport de anul trecut al Consiliului Europei, care a analizat controalele financiare ale Vaticanului, activele unităţii speciale APSA, ale lui Mannini, depăşesc 680 milioane de euro.
Averea din Lausanne
Vaticanul a investit „bani fascişti” şi în Elveţia şi este proprietar de imobile sau părţi de imobile la Londra, Paris şi în Elveţia. La Lausanne este cazul numerelor 11, 13, 15 şi 17 pe bulevardul Florimont, valoarea totală a patrimoniului fiind de peste 730 milioane franci elveţieni. Originea dubioasă a fondurilor a determinat păstrarea secretului care înconjoară adevăratul proprietar al bunurilor şi The Guardian estimează că Vaticanul doreşte „păstrarea secretului milioanelor lui Mussolini”. În octombrie, HandelsZeitung afirma că în Elveţia, Vaticanul deţine „cel puţin nouă societăţi imobiliare şi una de investiţii” şi preciza că proprietăţile se află în principal la Lausanne. În Registrul Comerţului se află urma administratorului acestor societăţi imobiliare, Paolo Mannini. În acelaşi Registru al Comerţului totul duce spre Profima, la Geneva.
Scandaluri şi mistere
De-a lungul secolelor, Vaticanul a cunoscut scandaluri răsunătoare. Pentru perioada premergătoare secolului trecut, Le Monde a recenzat cinci Papi „cei mai scandaloşi” dintre cei 265 de pontifi care au stat pe tronul Sfântului Petru. Printre ei, Urban VI care în secolul al XIV-lea ameninţa că va tortura recalcitranţii sau Alexandru al VI-lea Borgia, imens de bogat, care într-o noapte a anului 1501 organiza un dans cu 50 de curtezane goale. Iar în secolul al XVI-lea, Leon X impunea un lux insolent plecând săptămâni întregi la vânătoare cu o armată de cavaleri. Iar „traficul de indulgenţe” pentru finanţarea reconstruirii basilicii San Pietro a dus la naşterea protestantismului, în 1517. În cel de-al doilea război mondial, serviciile secrete naziste au infiltrat Vaticanul şi Bruno Bartoloni relata în cartea sa „Urechile Vaticanului” cum Wehrmachtul controla telefonul Papei Pius al XII-lea. Sub pontificatul lui Ioan-Paul al II-lea, Institutul pentru opere religioase, IOR, banca Vaticanului, a cunoscut scandalul uriaş din 1982, cu falimentul Băncii Ambrosiano, unde IOR era acţionar majoritar. Banca Ambrosiano recicla banii mafiei şi scandalul a fost însoţit de o serie de cadavre ale unor personalităţi reputate. Michele Sindona a fost otrăvit în celula sa din închisoarea Voghera. Roberto Calvi, directorul Băncii Ambrosiano, a fost găsit spânzurat sub podul Blackfriers din Londra, judecătorul de instrucţie Emilio Allessandrini a fost asasinat, avocatul Giorgio Ambrosoli a fost ucis în faţa imobilului său de un asasin al mafiei, venit special din SUA.
În toamna anului 1993 a intervenit scandalul „Tangentopoli” iar la finele anilor ’90 s-a derulat al doilea episod, cu ocazia procesului mafiotului Marcello Dell’Utri. În timpul unei videoconferinţe din SUA, mafiotul pocăit Marino Mannoia dezvăluia că „Licio Gelli (şeful celebrei loje masonice P2) investise banii mafiei în banca Vaticanului, IOR, garantând clanului incriminat investiţii şi discreţie”. Mannoia, ca şef al laboratorului de heroină din toată Sicilia, principala sursă de venit a mafioţilor, nu putea ignora destinaţia capitalurilor mafiei.
La 10 iulie 2007, se ridică vălul de pe altă afacere. Şeful altui clan al mafiei, Giampiero Fiorani, relata magistraţilor atunci când se afla în închisoare că: „La BSI elveţiană se află trei conturi ale Sfântului Scaun care sunt, fără exagerare, în valoare estimată între două şi trei miliarde euro”. Continuându-şi confesiunile în faţa procurorului din Milano, Fiorani recunoaşte donaţiile efectuate în seifurile vaticane. „Primele sume le-am donat cardinalului Castillo Lara (preşedintele Administraţiei patrimoniului imobiliar al Bisericii), când Vaticanul a cumpărat o bancă milaneză, Casa Lombardia. Mi-a cerut 30 miliarde de lire, pentru a le pune probabil la adăpost, într-un cont în străinătate”. Au urmat alte plăţi. Pentru a evita un enorm scandal, Vaticanul l-a abandonat pe Fiorani dar l-a apărat pe bancherul Antonio Fazio, apropiat de Opus Dei, până în ajunul demisiei acestuia ca responsabil la Bankitalia, după care a fost abandonat de toată lumea.
Secretele IOR rămân bine păzite, poate pentru totdeauna, în turnul inexpugnabil al băncii iar opacitatea care înconjoară banca Sfântului Scaun este departe de a se risipi. Oricum, ca şi cum nimic nu s-a schimbat, seifurile şi tezaurul IOR nu au fost niciodată atât de abundente, dobânzile oferite clienţilor fiind mai mari ca cele ale hedge-fond-urilor.
În afara scandalurilor, există şi mistere care nu au fost elucidate vreodată. În 1978, Papa Ioan Paul I a fost găsit mort în patul său după 33 de zile de pontificat. Au circulat tot felul de scenarii, inclusiv asasinarea sa, având în vedere că moartea sa a intervenit în ajunul deciziei de a-l înlocui pe Monseniorul Paul Marcinkus, şeful american al IOR şi a colaboratorilor lui. Iar în 1998, comandantul Gărzii Elveţiene, Alois Estermann este ucis împreună cu soţia sa la Vatican de către caporalul Cedric Tornay, care apoi s-a sinucis. Crima a fost atribuită diverselor servicii secrete, dar au lipsit dovezile probatorii.
Paradis fiscal?
Vara trecută, Statele Unite au adăugat „pentru prima oară” Vaticanul pe o listă de 68 de state susceptibile de a fi afectate de spălare de bani şi unde situaţia este considerată „preocupantă”, potrivit unui raport anual al Departamentului de stat american privind lupta contra traficului de droguri în lume. Vaticanul s-a alăturat astfel Albaniei, Algeriei, Egiptului, Irlandei, Portugaliei sau Vietnamului. Aceste state se situează într-o categorie intermediară între, pe de o parte, cele 76 de ţări unde situaţia este considerată sub control şi, pe de altă parte, alte 66 de state unde spălarea banilor apare ca o „primă preocupare”. Printre acestea din urmă figurează Afganistan, Brazilia, China, Rusia şi Irak dar şi SUA şi Franţa. Vaticanul este „potenţial vulnerabil” la spălarea banilor din cauza fondurilor importante care circulă între Sfântul Scaun şi restul lumii, preciza un responsabil american. Papa Benedict al
VI-lea a creat în decembrie 2010, Autoritatea de informare financiară (AIF), care permite Vaticanului să intre în conformitate cu normele internaţionale de luptă contra spălării banilor şi a finanţării terorismului.
Practicile IOR, Banca Vaticanului, au făcut adesea vâlvă în lumea fără scrupule a înaltei finanţe – afaceri economice dubioase, grupări islamiste, bani nazişti, mafia americană, mafia siciliană, toate sunt elemente care, atunci când au ieşit la lumină, au relevat bogăţia enigmatică şi ocultă a Vaticanului.
