Domnul ministru al Transporturilor sustine ca taxa de pod repusa in drepturi (?) la Cernavoda va fi insotita de un control sever al greutatii vehiculelor. Desigur, in cazul celor trecute de la inceput la categoria "grele". Nu zic sa nu respectam legea, nu zic sa tragem chiulul statului in fel si chip, unul dintre feluri, sau chipuri, daca preferati, fiind incarcarea vehiculelor de 40 t cu 60 t. Sigur, cetateanul roman, ba poate si altul, este inclinat sa mai pacaleasca statul atunci cand poate. Dl Berceanu ne informeaza ca drumurile romanesti, cu alte cuvinte, "drumurile noastre toate", sunt deteriorate din cauza supraincarcarii vehiculelor. Asa o fi, daca o spune dl ministru. Dar sa ne intoarcem si pe partea cealalta si sa ne intrebam daca nu cumva nici statul roman n-o fi, la capitolul acesta, tocmai usa de biserica. Intrebare, desigur, retorica, pentru ca toata lumea stie in ce hal sunt drumurile noastre, aproape toate, daca nu toate, si ca nu numai din cauza supraincarcarii vehiculelor grele suntem in aceasta situatie.
De curand, am auzit ca dl prim-ministru s-a bucurat foarte ca avem deja turnate cateva straturi de asfalt, fara a se preciza cate, pe aproape 30 km din celebra Autostrada Bechtel, inceputa acum peste 5 ani. Poate ca dl Boc ar fi facut mai bine sa-si manifeste bucuria pentru aceasta "realizare", desigur, a guvernului domniei sale, in intimitate. Pentru ca, asa, public, bucuria pare o bataie de joc. La adresa cui? Ei, aici e aici, ca e greu de precizat pentru cine e o palma bucuria dlui prim-ministru. Eu insa as risca: nu cumva la adresa clasei politice care a inchis ochii la o grava problema atata amar de timp? Nu cumva la adresa noastra, a tuturor, a celor care stam si ne uitam cum ne fraieresc alesii de la un mandat la altul, toti ca unul singur? Ca la adresa firmei care "lucreaza" sau, mai bine zis, "ne lucreaza" nu prea cred. Nu de alta, dar ar fi inutil: obrazul celor care o reprezinta pare mai gros chiar decat toate straturile de asfalt care ar fi trebuit turnate in toti anii cand banii bugetului romanesc pentru autostrazi au fost absorbiti cu grabire, mai ceva decat au facut-o stramosii nostri cu Milcovul, de catre functionarii romani, turci sau de alte nationalitati, angajati ai firmei.
Pai, daca lucrurile stau asa, poti sa pui oricate taxe iti trece prin cap, poti sa cantaresti oricate autovehicule grele si sa le amendezi pentru supraponderalitate, poti sa cantaresti si pasagerii automobilelor si ai autocarelor care merg spre mare, poti sa iei bani si pentru ca unul e prea gras pentru podurile dunarene, poti sa te dai si peste cap, ca starea drumurilor romanesti tot nu se va ameliora cu nimic, asa cum nu se amelioreaza nici alte stari ale altor chestii romanesti pentru care cetateanul plateste dari grele, supraincarcate.
Pana una-alta, o calatorie prin Romania, de pilda, de la Mangalia la Constanta, te va face sa simti in foarte scurta vreme ceva ce simt probabil arestatii cand se trezesc in imposibilitatea de a se misca altfel decat le dicteaza gardienii. Aici gardieni nu exista, si totusi sentimentul frustrant pentru orice om liber al captivitatii se instaleaza si iti macina nervii. Te uiti la dreapta, te uiti la stanga, nici o scapare. Atunci treci la visarea tulbure a oricarui condamnat, pe drept sau pe nedrept. Unul dintre gandurile care te bat in acele clipe nefericite este acela ca vei renunta la binefacerile automobilului si le vei insusi pe acelea ale trenurilor. Ca sunt comode, curate, ma refer, desigur, la cele cu sapte suplimente, de viteza, de dracu’ mai stie ce, numai bani sa iasa. Trebuie insa sa fii teribil de lipsit de informatie corecta ca sa nu stii ca voiajul cu trenul de la Bucuresti la Mangalia dureaza si el o mica vesnicie, intre cinci si sapte ore. Ca exista si vreun Bechtel al cailor ferate, nu e o firma, sunt mai multe, probabil, nimeni nu le scrie sau pronunta numele, dar si ele lucreaza de ani la ceva care in orice alta tara se desfasoara pe parcursul catorva luni. Atunci abia iti dai seama ca, in era circulatiei rapide, Romania, tara membra a Uniunii Europene, a incetinit totul, ca intr-un film de altadata, iar cetateanul acestei tari a devenit un prizonier. Un prizonier care plateste din greu pentru favoarea de a-i fi prizonier patriei sale dragi. si astea toate stiti de ce se intampla? Pentru ca primul gand al oricarui "factor de decizie" este: "Mie ce-mi iese din chestia asta?".
