Cine, dintre Răzvan Ungureanu şi Crin Antonescu, pare mai apt să reprezinte valorile liberale? Cine, dintre Răzvan Ungureanu şi Crin Antonescu, este mai prezidenţiabil? Simplu, primul. Gata, a fost uşor! Sau poate nu e chiar aşa uşor cum pare la prima vedere. Pentru a-şi construi o carieră politică solidă, Ungureanu nu se poate bizui numai pe inconsistenţa evidentă a po(n)tenţialului său contracandidat. El trebuie să aducă un plus de valoare atât în plan politic cât şi în actul guvernării, iar priorităţile 1,2 şi 3 sunt combaterea corupţiei.
Dacă ultimele sondaje sunt corecte şi se confirmă că premierul l-a depăşit la capitolul „încredere” pe Crin Antonescu, atunci viitorul politic al acestuia din urmă este întunecat. Dacă începi să-ţi pierzi credibilitatea după ce mai bine de-o lună ai ocupat prim-planul în spaţiul public prin discursuri şi proteste de stradă, atunci este limpede că te afli în declin şi, o dată ce ai apucat pe această pantă descendentă, este greu să te mai opreşti până la fundul gropii politice.
Mihai Răzvan Ungureanu nu se poate bizui însă numai pe acest declin evident pentru a-şi consolida poziţia de favorit. El trebuie să vină cu un aport calitativ substanţial. Cea mai puternică armă electorală din lume este Speranţa. Speranţa a adus la putere Convenţia Democratică în 1996 şi Alianţa DA în 2004, ca să nu mai amintim ce a însemnat „Hope and Change” pentru Barack Obama în 2008. Dar, pentru a retrezi speranţele de mai bine ale românilor, Ungureanu trebuie să confirme nou câştigata încredere printr-o mai bună guvernare. Iar buna guvernare în România înseamnă în mare măsură combaterea corupţiei.
Cea mai mare problemă a lui Emil Boc nu a fost că a tăiat salariile cu 25% şi că a concediat bugetarii, ci impresia dezesperantă şi sufocantă de slăbiciune, de incapacitate de a se impune în faţa celor care „îndoiau” regulile până la rupere, chiar sub ochii săi. Că a permis ca guvernul României să fie ros din interior de clientelism şi corupţie. Sarcina lui Ungureanu este să schimbe această impresie dezastruoasă.
Intenţia anunţată de a recupera 1,5% din PIB în 60 de zile din evaziune fiscală este un pas în direcţia bună deşi ţinta este mult prea înaltă. ANAF-ul este o instituţie minată de corupţie şi incompeteţă sistemice şi trebuie reformată în profunzime şi rapid. Dar dacă se va reuşi măcar recuperarea a 0,5% din PIB şi tot va fi un succes care va transmite mesajul că se poate să avem un guvern care poate impune aceleaşi reguli tuturor.
O altă măsură anunţată de premier este creşterea gradului de absorbţie a fondurilor europene. Aşa cum s-a dovedit şi în episodul întreruperii finanţării pe POS DRU (program care invita la corupţie, dar asta este altă discuţie), România are un grad redus de absorbţie nu neapărat din cauza incompetenţei, cât mai ales pentru că potenţialii beneficiari nu au nici un chef să respecte regulile dure impuse de Uniunea Europeană preferând să căpuşeze bugetul de stat prin vechile şi binecunoscutele relaţii clientelare. Şeful executivului trebuie să închidă acest robinet şi să dea semnalul că cei care doresc finanţare trebuie să o facă respectând regulile europene. O creştere de succes a gradului de absorbţie va însemna automat o reducere a corupţiei şi despovărarea bugetului.
O a treia modalitate de a combate corupţia este transparentizarea achiziţiilor publice, o problemă pe cât de veche, pe atât de cronică. În momentul în care publicul va avea acces la modul în care instituţiile statului român cheltuiesc banii contribuabililor, atunci va creşte şi gradul de responsabilitate şi, automat, gradul de încredere.
De acord, sunt reforme dificile care nu pot fi făcute peste noapte şi care vor întâmpina o rezistenţă acerbă atât din interiorul Sistemului cât şi din partea partidelor din coaliţie (cazul celor doi parlamentari UDMR care vor să dezincrimineze conflictul de interese şi să scoată demnitarii de sub autoritatea Codului Penal este un exemplu sugestiv de tentativă de a legaliza corupţia) şi este la fel de adevărat că Ungureanu nu e Batman, să le facă singur pe toate. Dar ele pot fi declanşate şi urmărite cu claritate morală şi determinare.
În plan politic, mult discutata Mişcare Populară are sens şi va fi credibilă numai dacă va reuşi să coaguleze forţele de dreapta autentice din România. Asta înseamnă, în mod automat, că UNPR nu are ce căuta într-o asemenea construcţie. Restructurarea dreptei româneşti nu se poate face cu Miki Şpagă şi Eugen Nicolicea. Altfel, Mişcarea Populară nu va fi decât o reeditare a construcţiei încercată de ţărănişti în 2000 şi care le-a fost fatală. Dar o forţă a dreptei reunite ar spune o cu totul altă poveste. Din acest punct de vedere are dreptate celălalt Ungureanu, Traian: Răzvan Ungureanu, ca liberal, şi-ar găsi un loc natural într-o asemenea construcţie care i-ar oferi suportul politic şi logistic necesar câştigării alegerilor.
