A fost nevoie de opt ani de certuri politice arţăgoase pentru ca noul serviciu diplomatic al Uniunii Europene să-şi intre în drepturi, dar soarta sa – şi a şefului său, Catherine Ashton – s-ar putea decide în următoarele câteva săptămâni. Eşecul UE de a da un răspuns adecvat la criza care a cuprins lumea arabă ascute cuţitele în cancelariile ministerelor de Externe din Europa.
Din punctul de vedere al UE, agitaţia din lumea arabă nici că putea veni într-un moment mai prost. E drept că Serviciul European de Acţiune Externă (EEAS), menit să permită Uniunii Europene să vorbească pe o singură voce, s-a lansat abia la finele lui 2010, iar multe din poziţiile sale de conducere au rămas vacante. Dar asta e o scuză jenantă pentru incapacitatea UE de a-şi pune amprenta pe criză.
Puţini sunt cei care să ştie mai bine decât eurocraţii de la Bruxelles că apariţia valurilor de nelinişte care mătură acum ţările arabe era doar o chestiune de timp. În anii 1990, oficialii UE, impulsionaţi de Spania, Italia şi Franţa, au început să conceapă o strategie mediteraneană de stimulare a comerţului şi a investiţiilor în lumea arabă. Europa se temea deja că şomajul ridicat în rândurile tinerilor din regiune urma să creeze o instabilitate periculoasă de-a lungul flancului sudic al Europei.
Cunoscută sub numele de „procesul de la Barcelona”, iniţiativa s-a dovedit şubredă şi ineficace, pentru că o mare parte din finanţarea sa a fost redirecţionată către Europa de Est în efortul ambiţios de integrare în UE. Recent, au existat încercări de revitalizare a strategiei prin rebotezarea ei în „Uniunea pentru Mediterană”, dar au existat din nou puţine rezultate concrete.
În contrast flagrant cu modul în care fostele state din blocul sovietic au fost atrase în economia europeană, ţările arabe au primit puţin sprijin din partea EU, în pofida enormelor provocări cu care se confruntă. Politicile agrare egoiste ale Europei agravează sărăcia din nordul Africii şi Orientul Mijlociu, unde populaţia s-a dublat în ultimii 30 de ani, ajungând la 350 de milioane de oameni, estimările fiind că o nouă dublare va avea loc până în 2030. Guvernele europene sunt acum aspru criticate pentru că au ţinut spatele unor regimuri autocrate arabe, dar adevăratul lor eşec a fost cel al omisiunii, al lipsei de cooperare economică şi asistenţă de dezvoltare pentru această regiune.
S-a vorbit în trecut la Bruxelles despre un sprijin acordat statelor arabe pentru a dezvolta legături comerciale reciproce. Totuşi, aceste ţări rămân insule de subdezvoltare – mai puţin de 2% din comerţul celor cinci state magrebiene se desfăşoară între ele, acelaşi lucru fiind în mare valabil şi pentru ţările Mashreq din estul Mediteranei şi statele din Golf. Un efort hotărât al UE de a contracara fragmentarea arabilor şi de a rezolva probleme precum lipsa acută de apă potabilă sau sistemul neperformant de educaţie ar aduce dividende serioase.
Într-adevăr, Europa are mult de oferit lumii arabe, pe măsură ce iese din stagnarea politică şi economică, dar oferta va trebui să fie una limpede şi articulată sub stindardul Uniunii. Iar UE, din nefericire, nu prea s-a făcut văzută.
Accentul a căzut pe reacţia Europei la evenimentele care au început în Tunisia şi au condus de atunci la demisia preşedintelui Hosni Mubarak în Egipt, nelinişti în Bahrain şi Yemen, iar acum război civil în Libia. Consiliul European, care reuneşte şefii de state şi de guverne ai Uniunii Europene, s-a întrunit la Bruxelles pe 11 martie, dar nu a reuşit decât să cadă de acord asupra unui apel la demisia liderului libian Muammar Gaddafi. Nu a fost conceput nici un plan mai de anvergură pentru a încuraja ţările arabe să îmbrăţişeze democraţia, cu atât mai puţin unul care să condiţioneze cooperarea economică cu UE prin reforme politice.
Vocea baroanei Ashton la recentul Consiliu European a fost, ca de obicei, plată. Ea a vizitat Tunisia şi Egiptul fără să exprime o poziţie politică a UE care să atragă atenţia. Cei care au concurat pentru lumina reflectoarelor, lăsând-o pe Ashton în umbră, au fost preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy, cancelarul german Angela Merkel şi premierul britanic David Cameron. Stilul ei, de când a sosit la Bruxelles ca şefă a diplomaţiei UE, a fost unul de-a dreptul rezervat, dar asta nu înseamnă că acum nu ar putea să-şi arate tăria de caracter şi să preia iniţiativa.
Problema intervenţiei în Libia prin declararea unei zone de non-survol a divizat liderii UE, iar decizia Ligii Arabe de a sprijini această iniţiativă înseamnă că NATO şi Naţiunile Unite trebuie să şi-o asume. Dar UE poate avea o contribuţie mai pozitivă şi mai importantă la trezirea arabilor prin lansarea unei strategii economice pe baza ideilor schiţate de ministrul italian de Externe, Franco Frattini, şi vicepremierul britanic, Nick Clegg.
Serviciul EEAS al doamnei Ashton ar fi putut să-şi asume mai din timp rolul de lider printr-o reacţie publică, atunci când neliniştea din spaţiul arab a luat amploare. Ar fi fost o idee bună să trimiţi, de exemplu, observatori EEAS în anumite ţări pentru a evalua atmosfera politică şi nevoile economice. Dar nu este nicidecum prea târziu pentru a desena un nou plan hotărât pentru cooperarea euro-arabă.
Aceasta nu se va întâmpla, dar baroana Ashton rămâne un actor cu un profil şters. În acest caz, chiar şi EEAS ar putea deveni o victimă a evenimentelor. Nu se va muri, desigur – exponenţii birocraţiei internaţionale o fac rar -, dar riscă să devină irelevant, răpind Europei vocea globală.
GILES MERRITT EDITEAZĂ EUROPE’S WORLD ŞI ESTE ŞEFUL GRUPURILOR DE REFLECŢIE FRIENDS OF EUROPE ŞI SECURITY & DEFENSE AGENDA DIN BRUXELLES.
COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2011. WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG
