Într-o dimineață, acum doi ani, era adus cu o dubă la sediul DNA. După șase ore, ieșea cu cătușe la mâini și era dus în arest. A petrecut acolo patru luni. În aceeași zi în care era reținut, își dădea demisia din funcția de președinte al Agenției Naționale de Integritate.
Așa a ieșit din scenă unul dintre cei mai puternici oameni din fruntea statului român, Horia Georgescu, în primăvara lui 2015. La doi ani de la arestare, s-a mai ales cu un dosar la DNA. Azi, Horia Georgescu acordă primul interviu după demisia din fruntea ANI.
RL: Domnule Georgescu, ați fost scos din sediul DNA, după multe ore de audieri, cu mâinile încătușate la spate, cum se obișnuiește în cazul infractorilor periculoși. De ce?
Horia Georgescu: A fost ideea unui ofițer de poliție judiciară, care mi-a spus că trebuie să-mi pună cătușele la spate. Am întrebat de ce este necesar acest lucru, câtă vreme toți ceilalți acuzați nu au avut cătușe la spate. Mi s-a răspuns că este necesar ca să nu duc mâna la nas și, astfel, să fac un gest care a făcut valuri în mass-media, similar celei al Elenei Udrea. Ulterior, am observat că informația transmisă ”pe surse” a fost că m-aș fi opus arestării, ceea ce e complet fals. Pentru mine, au fost o profundă umilință și un tratament nedemn.
Ce s-a întâmplat în sediul DNA după ce ați fost adus cu mandat de acasă?
Am stat aproape șase ore într-o sală de așteptare, mi-au fost aduse ulterior la cunoștință acuzațiile, în circa o oră, într-un birou în care se mai aflau un procuror, un polițist, un grefier și avocatul meu, venit între timp. Mi-au fost puse câteva întrebări, dar senzația mea a fost că decizia era luată înainte să fiu audiat și, indiferent ce aș fi spus, rezultatul ar fi fost același. De altfel, ordonanța de reținere era deja redactată și nu conținea nimic din cele declarate de mine.
Care au fost argumentele legale pentru care ați fost arestat?
Am fost arestat din cauza cuantumului presupusului prejudiciu, calculat de specialiști ai DNA, care se dovedește acum a fi profund eronat și evaluat într-un mod care sfidează normele legale. Apreciez că inclusiv procurorii DNA sunt induși în eroare prin calcularea acestor prejudicii de către specialiștii DNA și consider că este o combinație de incompetență și abuz din partea acestora. Mai mult, modul în care sunt -amalgamate faptele de corupție cu cele de presupus abuz în serviciu e de natură a induce -publicului percepția că toți cei ce au participat la luarea unei decizii ar fi -corupți.
De ce spuneți că prejudiciile sunt -calculate “profund eronat” de către specialiștii DNA?
În primul rând, trebuie clarificată problema propagată public prin comunicate de presă transmise despre ANRP, care, prin Comisia Centrală, ar fi dat “sute de milioane de euro” în mod efectiv persoanelor despăgubite: este profund eronat, deoarece ”despăgubirile” au fost acordate, de fapt, în acțiuni. Despăgubirile în bani, sumele efective în numerar, sunt doar cele de până la 500.000 lei, care erau plătite în două tranșe. Nici o despăgubire acordată în bani nu a făcut și nu face obiectul vreunui dosar penal.
Foarte important de spus este că aceste acțiuni s-au tranzacționat ani de zile mai târziu după acordarea despăgubirilor, chiar și la o zecime din preț. Practic, despăgubirea stabilită de către ANRP, în urma unui proces complex, era convertită, în cea mai mare parte, în acțiuni la Fondul Proprietatea, acțiuni cu valoarea nominală de un leu.
Aceste acțiuni, însă, nu au fost tranzacționabile până în 2011, deci, practic, nu aveau nici o valoare. După ce a început tranzacționarea, prețul lor de vânzare nu a ajuns niciodată la valoarea nominală de un leu, ci, uneori, la sume și de zece ori mai mici. Și mai clar: o despăgubire evaluată de evaluatorii contractați de ANRP la, să zicem, zece milioane de euro putea fi tranzacționată, prin vânzarea de acțiuni, și la suma de un singur -milion de euro.
Care era mecanismul prin care se stabilea suma despăgubirilor terenurilor la ANRP?
Comisia din care făceam parte avea personalitate juridică, dar nu avea patrimoniu și aparat administrativ propriu. Practic, doar valida prin vot un proces extrem de complex. Acest proces, însă, era aprobat tehnic și legal de către primării, prefecturi și ANRP, prin aparatul tehnic. Aparatul tehnic al ANRP avea atribuții, expres prevăzute în fișa postului, de verificare și certificare, aproximativ 15-18 persoane semnau fiecare act care ajungea la Comisie în raport cu atribuțiile proprii și pentru specializarea pe care fiecare o avea: juridică, topo-cadastrală, contabilă, evaluare.
Deci, care era circuitul documentelor până la votul final din Comisie?
Practic, un cetățean care nu putea primi fizic un teren avea dreptul la despăgubiri. Acel cetățean depunea o cerere pentru despăgubiri la autorități locale, care verificau legalitatea despăgubirii în comisii de specialitate. Apoi, dosarul ajungea la prefectură, unde era din nou verificat și se dădeau iar avize de legalitate. În cele din urmă, toate documentele ajungeau la ANRP, dacă terenul nu putea fi restituit în natură, unde funcționarii publici ai ANRP (nu membrii Comisiei) verificau încă o dată legalitatea propunerii de despăgubire. Ulterior, experți evaluatori independenți (care nu erau angajați ai ANRP, ci erau stabiliți aleatoriu dintre cei ce solicitaseră încă din anul 2005 să lucreze cu ANRP și îndeplineau condițiile legale) stabileau suma care să fie acordată drept despăgubire. Abia apoi, cu toate avizele aparatului tehnic al ANRP, această evaluare ajungea pe masa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Conform legii, Comisia putea aproba sau trimite la reevaluare aceste dosare.
Așadar, ca membru al Comisiei, aveați instrumente să stabiliți dacă evaluarea era corectă au ba?
Eu nu aveam de unde să știu dacă suma acordată drept despăgubire era sau nu supraevaluată și nici nu aveam atribuții legale să constat acest lucru, deoarece legea prevedea ca evaluatorul independent să -stabilească valoarea. Mai mult, în ANRP exista un expert evaluator, angajat al instituției, care supracertifica conformitatea rapoartelor înainte ca acestea să fie supuse aprobării.
Cine era acest evaluator din ANRP?
Atât în anul 2008, cât și astăzi, existau și există evaluatori autorizați, membri ai Asociației Naționale a Evaluatorilor din România (ANEVAR), care întocmeau rapoarte de evaluare. Aceștia au metodologii și standarde de evaluare specifice, sunt pregătiți în acest sens de această organizație și primesc certificări, pe care trebuie să le reînnoiască anual, în urma unor stagii de pregătire continuă obligatorie. Din anul 2008, în cadrul ANRP a fost angajat un evaluator autorizat, membru ANEVAR, cu toate certificările la zi, angajat care avea atribuții de verificare a rapoartelor de evaluare, atribuție care era inserată în fișa postului. Acesta aviza rapoartele sau propunea trimiterea dosarelor la reevaluare, dacă aprecia că raportul nu este conform standardelor, iar Comisia proceda întocmai cum acesta aprecia, membrii săi neavând calificări în această materie, a evaluării.
Atunci, domnule Georgescu, ce rol avea această Comisie, de ce era necesară?
Era nevoie de Comisie pentru validarea unui proces tehnic, întrucât apăreau situații în care dosarele ajunse pe masa noastră semnalau unele probleme de legalitate și stabilire a sumei despăgubirilor. Au existat și cazuri în care, după ce am trimis la reevaluare dosarele, în condițiile legii, aceste dosare ni s-au întors pe masă cu decizii de instanță care stabileau sume mai mari decât cele respinse de noi, membrii comisiei. De exemplu, au fost acordate de instanță despăgubiri chiar și de 60 de ori mai mari decât cele stabilite inițial de Comisie. Nu există nici o situație în care un dosar cu probleme să fi trecut de Comisia din care eu am făcut parte, toate dosarele semnalate ca fiind neconforme standardelor de către evaluatorul intern fiind trimise la re-evaluare.
Acceptând ipoteza DNA că aș fi putut cenzura, ca membru al Comisiei, din punct de vedere al evaluării rapoartele experților independenți, ar însemna ca nici unitățile de parchet, nici judecătorii și nici orice altă instituție publică din România să nu aibă nevoie de experți, ci să își facă ei înșiși propriile evaluări. În cazul meu, suntem în situația în care patru expertize tehnice dau un preț apropiat de cel votat de Comisie, iar specialiștii DNA au stabilit unul mult inferior. Țineți cont că standardele internaționale prevăd o marjă de +/- 20% de la o evaluare la alta. Per a contrario, ne putem gândi tot la un abuz în serviciu al specialiștilor prin subevaluare în dauna persoanei.
DNA a argumentat că membrii Comisiei s-ar fi “înțeles tacit” să aprobe dosare supraevaluate, adică fără să comunice între ei. Cum v-ați înțeles tacit?
Nu pot să vă răspund la această întrebare, cred că nimeni nu poate să răspundă, pentru că nu există nici o probă în acest sens. De altfel, nici unul dintre beneficiari (iar în dosarul meu sunt toți martori) nu mă cunoaște nici pe mine și nu-i cunoaște nici pe ceilalți membri ai Comisiei acuzați de abuz în serviciu.
Nici evaluatorii nu ne cunosc și noi, membrii Comisiei, ne-am cunoscut între noi cu ocazia participării la ședințele Comisiei. Așadar, nu există vreun motiv pentru care noi, împreună cu evaluatorii, ne-am fi înțeles, tacit sau nu, să îi avantajăm pe niște necunoscuți fără interes. De altfel, nici DNA nu susține că aș fi cunoscut pe vreunul dintre ei. Cu toate acestea, se susține că ar fi existat o ”înțelegere tacită” între noi pentru a ”supraevalua”.
Cum ați ajuns membru al Comisiei?
Am devenit membru al Comisiei în 2008, ca reprezentant al Ministerului Justiției, și am ocupat această poziție până în 2011, când mi-am dat demisia. În Legea 247/2005 este prevăzută ca obligație desemnarea în Comisia Centrală a doi membri din cadrul Ministerului Justiției. Fiind o activitate consumatoare de timp, angajații Ministerului Justiției nu prea doreau să participe la această activitate, și atunci era o sarcină de serviciu trasată de conducerea ministerului.
Or, consilierii ministrului nu pot refuza atribuțiile date în sarcina lor de conducerea ministerului, așa cum nici judecătorii nu pot refuza să judece anumite cauze pentru că nu le plac. Practic, oricine ar fi făcut parte din această Comisie ar fi avut exact aceeași soartă, pentru că, pe de o parte, nu avea cadrul legal să acționeze altfel și, pe de altă parte, nu avea nici pregătirea necesară să facă ceea ce DNA spune că ar fi trebuit să facă, dat fiind că nu există angajați ai MJ și nici poziții care să aibă în fișa postului a funcționarului pregătire în materie de evaluare.
De altfel, după cum se știe, toți reprezentanții MJ în această Comisie au fost trimiși în judecată în diferite dosare.
Conform unora, ați fi victima unui dosar politic din cauza unor decizii luate în fruntea ANI; cum comentați?
Nu comentez aceste aspecte în momentul de față.
Erați considerat un apropiat al serviciilor secrete. E adevărat sau e doar o legendă?
Prin prisma funcției pe care am ocupat-o, am avut acest contact la cel mai înalt nivel, lupta împotriva corupției fiind clasificată ca o problemă de siguranță națională și ANI a fost în prima linie instituțională de combatere a acestui fenomen.
Fostul președinte Traian Băsescu a spus că “trei de-ai lui i-au luat pe alți trei tot de-ai lui”. Ce înseamnă asta?
Este o remarcă metaforică. Presupun ca președintele Traian Băsescu s-a referit în mod plastic la susținerea instituțională pe care a acordat-o de-a lungul celor zece ani de mandat unor entități cu rol de întărire a statului de drept care au stat la aceeași masă. Cum a fost posibil ca unele dintre aceste persoane să devină subit infractori, un pericol public, arestate, atât timp cât conlucrau instituțional, personal, și au avut acces la informații și cunoaștere în domenii extrem de sensibile? Ceva nu se potrivește. Asta consider că a dorit să spună președintele Băsescu, atrăgând atenția asupra unor situații care au fost amplu dezbătute în -societate. Acest lucru dă de gândit despre cum arată statul român privit din afară.
Vă e teamă că vor exista repercursiuni după acest interviu?
Interesantă întrebarea dumneavoastră. Eu nu atac pe nimeni și răspund întrebărilor dumneavoastră cu argumente factuale în apărarea mea raportat la un dosar și situații care au caracter public. De altfel, fiind persoană publică, consider necesar să ofer clarificări pentru toată lumea și în special pentru cei care au crezut în mine. Până la urmă, însă, e posibil orice. Ca să citez din “Ferma animalelor“ a lui Orwell, “toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decat altele”.
Până la urmă, deci, DNA susține că membrii Comisiei sunt responsabili de supraevaluare.
În primul rând, este greșită abordarea că membrii Comisiei puteau, în mod legal, să desființeze rapoartele și să dea sume fără bază legală, cam cât considera fiecare. Atunci când există texte de lege ce reglementează proceduri, trebuie să le aplici întru totul. În al doilea rând, presupusele prejudicii nu există pentru că sumele acordate au fost stabilite potrivit procedurii prevăzute de lege, ele fiind eventual imputabile legiuitorului, iar nu funcționarilor care au aplicat textul de lege și au procedat exact așa cum a edictat legiuitorul norma.
DNA apreciază acum că ar exista niște modalități de evaluare mai bune, niște comparabile mai potrivite, care ar fi putut fi alese și care ar fi condus la sume mai mici. În această ipoteză, ne putem gândi că toate dosarele (zeci de mii) aprobate sunt subiect al unei infracțiuni. Cu toate acestea, deși sumele acordate erau afișate pe site-ul ANRP în 2008, nici o autoritate nu a semnalat atunci acest lucru, nici un parchet nu a atenționat că acele sume acordate către toți beneficiarii de despăgubiri în mod similar ar părea prea mari. Vorbim de un ecart de timp ce durează de nouă ani.
Oficial, care erau atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din ANRP?
Comisia Centrală avea două competențe majore: stabilea un evaluator care urma să realizeze evaluarea și, după ce evaluarea era realizată, dosarul intra din nou în Comisie și primea una din două soluții – acordarea despăgubirilor în limita raportului de evaluare sau trimiterea la reevaluare, în funcție de ipotezele prevăzute de lege. Normele de aplicare a Legii 247/2005 (HG 1095/2005 și ordinele interne, 27/2008 și 43/2008) reglementau expres situațiile în care dosarele se putea trimite la reevaluare și anume: dacă se formulau contestații și membrii Comisiei apreciau că acele contestații sunt întemeiate. Așadar, reevaluarea era posibilă doar când suma era contestată de persoana îndreptățită sau de evaluatorul intern al ANRP. În celelalte situații, Comisia era obligată să aprobe raportul. De exemplu, în toate cele trei dosare din speța mea, existau toate avizele, inclusiv cel al evaluatorului intern, și nu existau contestații.
De multe ori, despăgubirile nu au fost acordate proprietarilor terenurilor care nu puteau fi retrocedate fizic, ci unor persoane cărora proprietarii le cesionau dreptul de proprietate, așa numiții “samsari”. Era o practică legală?
În anul 2008, nu se știa dacă și când acțiunile la Fondul Proprietatea se vor tranzactiona vreodată pe piață și la ce preț iar aceste contracte de cesiune erau contracte aleatorii, în care nu se putea spune cine va câștiga și cine va pierde (cedentul sau cesionarul). Practic, cesionarii (cumpărătorii de drepturi litigioase), acești asa-ziși samsari, investeau cu un risc mare pentru acea dată, sperând că acțiunile lor se vor tranzacționa cândva la prețuri mari iar cetățenii vindeau drepturile lor litigioase, în mod legal, prin contracte autentice, deoarece doreau să obțină rapid sume de bani cash, nu hârtii despre care nu se știa ce valoare vor avea la tranzacționare.
Gândiți-vă la fondurile globale de risc și veți vedea o similitudine în această activitate la scară infinit mai mică. Contractul de cesiune era perfect legal și avea și are și astăzi temei juridic în legislația în vigoare. Public, însă, s-a comunicat atât în actele de acuzare, cât și în comunicatele de presă, valoarea inițială a despăgubirilor, niciodată cea obținută de cei care au obținut despăgubiri și s-a considerat că ar fi ceva în afara legii simplul fapt că drepturile ar fi fost tranzactionate.
Dar cesionarii nu erau “băgați în față”, cum în mod fals s-a spus adesea. Cel puțin în Comisia din care eu am făcut parte, aceștia erau tratați exact la fel cu persoanele îndreptățite, cu moștenitorii acestora, pentru că acesta este efectul cesiunii: cesionarul se substituie în totalitate în drepturile și obligațiile cedentului și trebuie tratat la fel, întocmai ca la transmisiunile de drepturi pe cale succesorală.
Au apărut articole de presă referitoare la unele posibile nereguli imputabile judecătoarei în dosarul dumneavoastră.
Am urmărit relatările din mass-media. Fiind un cunoscător al sistemului judecătoresc, cred că pot fi puse unele semne de întrebare. Dar, deocamdată, nu comentez.
Aveți un nou dosar la DNA, tot pentru abuz în serviciu.
În acest dosar am calitatea de suspect, în acest moment nu pot face nici o declarație, cu excepția faptului că este similar sau aproape identic cu primul, cu diferența că nici un membru al Comisiei nu mai este suspectat că a luat mită, astfel cum rezultă chiar din comunicatul DNA.
Tot în presă au apărut informații referitoare la unele puneri sub acuzare ale unor experți care infirmă evaluările specialiștilor DNA.
Mai multor experți evaluatori independenți li s-au întocmit în ultima perioadă dosare penale. Nu știu dacă este o pură coincidență sau nu, unii dintre ei au lucrat ca experți parte pentru DNA de-a lungul timpului. De altfel, o mare parte dintre evaluatorii cu care ANRP avea contracte se susține că ar fi ”supraevaluat” în înțelegere cu membrii Comisiei Centrale, pe care nu îi cunoșteau și, evident, tot în beneficiul unor necunoscuți. Când lucrau pentru DNA, erau buni. Azi, sunt puși sub acuzare.
Ați contestat, alături de alții, constituționalitatea definirii penale a abuzului în serviciu. Considerați că decizia din 2016 a CCR a făcut lumină?
CCR a dat o decizie care clarifică aspectele controversate ale infracțiunii de abuz în serviciu. În acest sens, a înlăturat o interpretare ambiguă și care poate însemna orice, stabilind limitele și interpretarea constituțională, respectiv prin sintagma "cu încălcarea legii în mod expres". Consider că, în acest moment, interpretarea CCR nu este aplicată de parchet și nici unitar de către instanțele de judecată, ÎCCJ este pusă în situația să dea o interpretare unitară aplicând decizia CCR.
Abuzul în serviciu este în mod normal verificat de parchete. DNA prin legea de funcționare își atrage competența prin articolul 13/2 din legea 78/2000, adăugând o componentă agravantă asimilată corupției. Din punctul meu de vedere, este eronat, pentru că, în astfel de cazuri, crucial este să demonstrezi fără echivoc interesul voluntar, cu intenție, al persoanei acuzate să obțina un profit pentru sine sau pentru altul și nu doar să spui pur și simplu “ai semnat, ești vinovat”.
Mai mult, ce trebuie să se înțeleagă la nivel public: simpla presupusă ”încălcare a legii” nu poate constitui temei pentru încarcerarea unei persoane, pentru că orice infracțiune trebuie să aibă și o latură subiectivă, trebuie să existe probe multiple (de exemplu, interceptări) din care să rezulte că un funcționar ar fi încălcat legea cu bună știință procedând într-o astfel de manieră.
Abuzul în serviciu nu este o alternativă la verificarea legalității actelor administrative prin instanțele de penal, pe lângă instanțele de contencios administrativ. Dacă ar fi așa, în fiecare zi zecile de acțiuni în anularea actelor administrative din instanțele civile, de contencios, ar trebui să se finalizeze cu încarcerări de funcționari în mod automat, deoarece în sălile acelea de judecată se constată în mod sistematic că s-a încălcat legea și s-au produs prejudicii.
Dacă, în urma unor controale, a unor verificări, se constată producerea unor posibile ”prejudicii” și se intenționează recuperarea acestora, cu bună credință, s-ar impune introducerea unor mecanisme juridice mai clare și rapide de recuperare.
Credeți că celebra deja abrogată OUG 13 a fost utilă sau toxică?
HG: Consacrarea legislativă a abuzului în serviciu necesită, în primul rând, o dezbatere amplă cu toate părțile implicate, deoarece acest război total nu servește nici unui scop sau interes pentru dezvoltarea unei societăți democratice. Abordarea Guvernului a fost eronată din mai multe perspective. Pe de-o parte, cea mai mare problemă a fost modul de adoptare, prin OUG, o soluție greșită, având în vedere și experiența din spatele istoriei cu episodul “marțea neagră”.
Era necesar un proces amplu de consultare intern și extern. În locul Guvernului, m-aș concentra pe legislația internațională și a țărilor din Uniunea Europeană raportată la abuzul în serviciu, care nu este același lucru cu abuzul de putere. Pe de altă parte, fondul problemei, de a pune în acord decizia CCR cu legea este corect. Deciziile CCR sunt obligatorii și aici nu sunt nuanțe. Modul de adoptare a condus la o radicalizare a opiniilor pro sau contra, ambele îndreptățite pentru argumentele fiecăruia.
Mai mult, în domeniul dreptului penal, un domeniu atât de tehnic, înțelegerea de către cetățeni, nepracticieni ai dreptului, a modalităților de legiferare este extrem de dificilă și manipularea publică devine extrem de periculoasă. Ceea ce este foarte clar este că nu este admisibil să legiferezi posibilitatea ca bugetul statului să fie spoliat nici măcar cu un leu prin comportamente interesate, problema fiind cu totul alta decât pragul de la care se poate ”fura”: scopul infracțional urmărit trebuie să fie de esența atitudinii subiective penale a funcționarului care semnează presupus nelegal.
De aceea, nu pragul valoric, nivelul patrimonial al actului trebuie să fie relevant în incriminarea sau nu a unei fapte penale, ci intenția ”infracțională”, scopul urmărit de funcționar la aplicarea într-un sens sau altul a normei juridice, aceea de îmbogățire directă a sa sau a unui terț, pe care urmărește să îl favorizeze, prin primirea unor foloase.
ANI, pe vremea când conduceați această instituție, a trecut printr-un moment considerat de mulți fatal: declararea legii de funcționare ca neconstituțională. Totuși, ANI a mers mai departe. Cum a fost posibil?
Legea ANI a fost declarată neconstituțională în integralitatea ei în 2010. Au urmat cateva luni de ample dezbateri în societate, mass media, factor politic, instituțional și, ulterior, a fost adoptată în Parlament o lege nouă care ne-a permis să lucrăm mai bine și mai eficient în cadru constituțional.
Precizez că, în acel moment, toate dosarele aflate pe rolul ANI, aproximativ 4.000, au fost închise și ulterior redeschise având la bază un cadru legislativ nou și constituțional. Testul de sustenabilitate a fost realizat prin decizii ulterioare ale CCR, care au confirmat legislatia ANI. Am condus această instituție timp de opt ani de pe diferite funcții și pot spune că a face corecții și ajustări unde sunt necesare nu este ceva negativ ci înseamnă evoluție și maturizare instituțională.
Considerați că lupta anticorupție este pe drumul cel bun?
Lupta anticorupție înregistrează un declin, chiar dacă, în aparență, nu e așa, deoarece a devenit câmp de luptă între factorul instituțional, cel politic și societate. Nu mai există nici un reper de echilibru în exprimare pe calea dialogului, a legii și a mecanismelor instituționale.
Acțiunile FP, tranzacționate și la 40% din valoare
Datele colectate atât de companii de brokeraj, cât și cele făcute publice pe website-ul Fondului Proprietatea (FP) confirmă informația potrivit căreia niciodată până în prezent o acțiune FP nu s-a tranzacționat la valoarea de un leu, ci mai puțin. Astfel, conform intercapital.ro, între 2007 și 2010, valoarea unei acțiuni FP a variat între 40 de bani și 30 de bani, cu un minim istoric de doar 10 bani în 2008 (facsimil 1).
După 2011 (conform website-ului Fondului Proprietatea), când acțiunile FP au devenit tranzacționabile, valoarea unei acțiuni a variat între 40 și 60 de bani până în 2013, apoi a crescut până la o medie de 80 de bani (facsimil 2).
Chiar un martor într-un dosar al DNA, Mircea-Adrian-Victor Borțică, confirmă că, până în 2010, o acțiune FP avea un preț infim: 15 bani (facsimil 3). Adică de aproape șapte ori mai puțin decât valoarea nominală de un leu.
