Puteţi privi partea bună sau proastă a lucrurilor: interesul românilor faţă de extraordinarele evenimente din Libia s-a redus, în mare, la o curiozitate mai mult decât detaşată.
Asta deşi cu doar 12 ani în urmă România îşi trăia cea de-a 5-a mineriadă – cu trupe înjghebate din fanatici gen Gaddafi şi jefuitori mărşăluind din nou către Bucureşti. Cu doar un deceniu înaintea acestei tentative de asediu, sute de civili şi militari români cădeau răpuşi de gloanţe în vâltoarea sângeroaselor evenimente din 1989, pretendenţii la tronul lui Ceauşescu considerând atunci – pe bună dreptate, precum ne-a fost dat să vedem – că, indiferent de numărul victimelor, de cruzimea şi gravitatea actelor, vinovaţii nu vor ajunge niciodată traşi la răspundere.
Un eveniment neîndoielnic remarcabil ar fi un proces „pe bune” al lui Gaddafi, nu unul de genul celui de care a avut parte Ceauşescu.
Rămâne de văzut însă în ce măsură Occidentul va fi interesat într-un asemenea proces, având în vedere că lideri precum Silvio Berlusconi vor spera, tacit, într-o dispariţie fulgerătoare a dictatorului libian şi, o dată cu el, a numeroaselor secrete compromiţătoare. În Libia, lupta pentru putere se dă şi între interesele regionale şi de trib. Dar cel puţin în estul ţării cetăţenii s-au demonstrat cu adevărat responsabili, luptând pentru instaurarea unei noi ordini, mai corecte şi mai apropiate de normalitate. Benghazi este Timişoara Libiei – un oraş în care oamenii s-au văzut confruntaţi cu întreaga barbarie a regimului, unul care acum îşi plânge morţii. Tragismul ar fi maxim dacă şi Libia ajunge să aibă parte de un lider malefic de tip Iliescu, determinat să „fure” revoluţia, respectiv să neutralizeze tocmai segmentele cele mai curajoase ale naţiunii.
Moştenirea lui Ion Iliescu este astăzi perfect întruchipată de o serie de personaje stranii, deşi nu lipsite de influenţă, precum Vadim Tudor, Radu Mazăre sau Gigi Becali – fiecare dintre aceştia făcându-i lui Gaddafi concurenţă serioasă pentru titlul de cel mai bizar om al mapamondului.
Acuzele colonelului la adresa „bandelor teroriste” Al-Qaeda care ar fi administrat droguri halucinogene libienilor pentru a-i incita la proteste fac parte din refrenul clasic al autocraţilor încolţiţi. Ele amintesc, în plus, puternic de afirmaţiile lui Iliescu despre rebeliunea de tip legionar din Piaţa Universităţii, pe care de altfel nu s-a sfiit s-o suprime, aidoma lui Gaddafi, cu aju-torul mercenarilor – aduşi, ce-i drept, nu din Africa, ci din Valea Jiului. Din nefericire, acum două decenii românii aveau mult mai puţine şanse de reuşită decât le au, zilele acestea, libienii şi tunisienii. România era complet izolată, iar naţiunea sufocată de controlul rigid al statului. Era internetului nu debutase încă, dar, dacă Ceauşescu i-ar fi apucat totuşi începuturile, ar fi avut neîndoielnic grijă ca doar Voiculeştii şi Năstaşii să aibă acces la această tehnologie (ale căror bloguri ne-ar fi delectat, desigur, cu o interminabilă „Cântarea României” în variantă electronică).
Dacă s-ar pune problema unui calendar de aderare la UE, câteva naţiuni nord-africane par astăzi în poziţii de start mai favorabile decât cea a României anului 1989. Acest aspect va deveni evident din clipa în care Occidentul va opta pentru alte strategii de modernizare pe termen mediu şi lung – mai inspirate decât cele pe care le-a promovat până în prezent ca răspuns la nevoile şi deficitele României.
Din păcate, România face mai mulţi paşi mărunţi către un regim autoritarist decât pare să conştientizeze. Posturi TV ca Realitatea, Antena 3 şi OTV au creat deja acea populaţie atomizată atât de necesară unor Gadaffi şi Castro pe post de aplaudaci ori de câte ori doresc să peroreze în faţa „mulţimii”.
Actualul preşedinte al României este privit ca o anomalie pentru că îşi menţine atitudinea de activist, deşi societatea a căzut de mult pradă unei apatii şi rutine deprimante. Dorinţa de a putea lăsa moştenire un sistem judiciar oarecum reformat şi funcţional este însă percepută mai degrabă drept gest donquijotesc de către o bună parte a societăţii, cuprinsă de un fatalism acrimonios şi din ce în ce mai pronunţat. Astăzi, România trăieşte într-adevăr sub ameninţarea tiraniei – dar a tiraniei unei majorităţi care se visează instalată la putere cu mult înaintea încheierii mandatului multhulitului preşedinte.
Măreaţa coaliţie a opoziţiei colcăie de personaje dornice să instaleze, în fine, regimul visat de Ion Iliescu, rămas neinstaurat pe de o parte din cauza unor erori de judecată, iar pe de alta graţie ponderii temporar crescute a Occidentului în regiune. Ar fi o tristă ironie a sorţii dacă cinicii lideri vest-europeni, care tocmai au concluzionat în cel de-al doisprezecelea ceas că ar fi cazul să-i sprijine pe „cei buni” din Africa de Nord, vor decide să nu abandoneze complet vechea lor strategie politică privind Libia, ci s-o aplice de-acum în cazul României. Atât la Bruxelles, cât şi la Roma sau Paris se găsesc destule personaje influente fie în cercurile politice, fie în cele de afaceri care ar prefera oricând să aibă de-a face cu un regim autoritarist, dar predictibil instalat la Bucureşti decât cu pluralismul prolix actualmente particular scenei politice dâmboviţene.
