Prietenia Clinton-Putin a făcut pui în România | OPINIE

O coincidenţă feri­cită (ca să folosesc o expresie din limbajul de lemn, deşi nu prea văd de unde atâta fericire, dar mă rog…) face ca în SUA şi în România să aibă loc anchete legate de alegerile prezidenţiale.

Americanii vor să lămurească în ce a constat mai exact implicarea Rusiei în scrutinul prezidenţial câştigat anul trecut de Donald Trump, românii se chinuiesc să stabilească dacă Statul profund („Deep state“) i-a furat victoria lui Mircea Geoană la prezidenţialele din 2009, înclinând balanţa în favoarea lui Traian Băsescu.

Am mai scris despre această paralelă, dar cred că este important să reiau subiectul pentru că, între timp, s-au întâmplat lucruri importante.

Există multe diferenţe între cele două scrutine, dar cea mai importantă dintre ele mi se pare următoarea: în SUA, deşi a trecut un an de la realegerea lui Donald Trump, ancheta avansează rapid şi eficient, procurorul special Robert Mueller a pus deja sub acuzare oameni apropiaţi de preşedintele SUA (Paul Manafort, Rick Gates, George Papadopoulos şi se pregăteşte Michael Flynn), în timp ce în România „autorităţile“ se chinuiesc să lămurească dacă s-a încălcat legea în urmă cu… opt ani. Fără niciun succes. Nu a fost pus nimeni sub acuzare, în ciuda acuzaţiilor foarte grave lansate în spaţiul public de personaje cu o credibilitate foarte mică, din cauza anchetelor de corupţie declanşate de DNA.

Au fost şi situaţii când asupra celor care au ales să facă dezvăluiri nu a planat nicio suspiciune. Nu s-a întâmplat mereu aşa. De pildă, comisia parlamentară care anchetează alegerile prezidenţiale din 2009 l-a audiat pe col. (r) Doru Paraschiv, fost ofiţer de contrainformaţii militare, un om din interiorul Sistemului care a ales să vorbească. El a povestit că, în 2009, la nivelul MApN a fost creat un comitet de sprijin pentru realegerea în funcţia de preşedinte a lui Traian Băsescu. Potrivit col. Paras­chiv, un rol foarte important în acest comitet l-a avut generalul Marian Hăpău, şeful serviciului secret al Armatei, DGIA. Sub atenta sa supraveghere, ar fi fost interceptate ilegal – susţine Paraschiv – mai multe persoane publice, în special în rândul susţinătorilor lui Traian Băsescu, pentru a fi siguri că aceste persoane îl vor susţine în continuare.

Audierea nu a produs nicio consecinţă concretă. Momentul a fost plastic, dar foarte inspirat rezumat de jurnalistul Andrei Luca Popescu pe pagina sa de Facebook: „Măcar fostul colonel de la serviciul secret al Armatei e sincer cu adunătura aia de la Comisia sufrageriei: eu vă zic aici tot felul de enormități, inclusiv cum SIE și DGIA cărau baloți cu voturi în noaptea alegerilor, dar voi nu le veți putea dovedi. Cam aici suntem. Încet, încet, organismul acesta, ca și Comisia SRI, începe să semene cu un circ ambulant. Cu o supapă de eliberat frustrările, de plătit polițele, de lansat atacurile. Între timp, cine mai controlează SRI-ul, în Parlament? Între băieții de serviciu, gen Georgian Pop, și băieții pe post de confesional conspiraționist, gen Manda, nu se întâmplă nimic real. E ca și cum citim comisarul.ro sau cocoon de la tribuna Parlamentului“.

Adevărul este că Statul paralel nu prea lasă urme. Băieţii cu pregătire specifică nu ţin registre cu acţiunile operative derulate, de cele mai multe ori, cu încălcarea legii. Acesta este un adevăr de necontestat. Nici Watergate-ul nu a izbucnit pentru că au fost publicate documente incriminatoare, întocmite de serviciile secrete. Doi jurnalişti au avut o sursă în FBI, de rang înalt,
şi au publicat povestea as­cultării telefoanelor democraţilor în beneficiul lui Richard Nixon. Adevărul a ieşit la lumină pentru că, după publicarea articolului în „Washington Post“, instituţiile s-au pus în mişcare şi au demonstrat că jurnaliştii Bob Woodward şi Carl Bernstein aveau dreptate.

Cine să stabilească adevărul în România, când instituţiile sunt cele care încalcă legile? În timp de ofiţerii DGIA sunt ocupaţi cu activităţi politice, contrar legilor siguranţei naţionale şi tuturor normelor militare, spionii ruşi îşi fac de cap prin ţara noastră. România este menţionată în rapoartele agenţiilor de informaţii din SUA drept locul unde spioni GRU au influenţat alegerile din SUA, activând în mediul online sub pseudonimul Guccifer 2.0.  GRU nu este altceva decât serviciul secret al Armatei Rusiei. Adică cel pe care DGIA ar trebui să-l oprească să mai zburde pe plaiurile mioritice.

De ce a eşuat DGIA? De ce are România imaginea unei ţări bananiere în care ruşii îşi fac de cap? Cum se poate întâmpla asta într-o ţară NATO aleasă să asigure securitatea cibernetică a Ucrainei? Când afli de peste Ocean că oamenii lui Do­nald Trump se băteau pe burtă cu ruşii exact pe subiectul Ucraina, toate dilemele sunt spulberate într-o clipită. Paul Manafort, fostul şef al campaniei prezidenţiale a lui Donald Trump, de pildă, avea afaceri în Ucraina şi a încercat să ascundă asta autorităţilor americane, pentru a nu plăti impozite şi un eventual preţ politic.

Aceste lucruri nu s-au întâmplat pe vremea Administraţiei Trump, ci sub Administraţia Obama, în baza relaţiilor foarte apropiate dintre soţii Bill şi Hillary Clinton,  pe de o parte, şi Vladimir Putin, pe de altă parte.

Şi spionii ruşi şi-au făcut de cap în România, fără să-i prindă DGIA, tot pe vremea Admi­nistraţiei Obama. Oare de ce? Poate pentru că prietenia Clinton-Putin a făcut pui şi pe aceste meleaguri?