Foarte stranie campania electorală pentru aceste alegeri prezidențiale, poate cele mai importante din cei 25 de ani scurși de la căderea regimului Ceaușescu și de la ieșirea formală din comunism! Pe de o parte, înșelătoare; pe de alta, cât se poate de realistă.
Înșelătoare deoarece cei mai vizibili dintre candidați, Victor Ponta, Klaus Iohannis și Elena Udrea, care au alocat sume consistente pentru a-și asigura sprijinul unor televiziuni, au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a-și ascunde scheletele din dulap și pentru a da răspunsuri cât mai vagi la cele mai presante teme ale României.
Habar nu avem ce ar face, concret, în cazul în care ar ajunge la Cotroceni, Ponta în chestiunea luptei anticorupție; Iohannis de partea cui s-ar poziționa în jocul geostrategic față de Rusia, în care opțiunea Statelor Unite diferă radical de cea a Germaniei; Udrea cui i-ar rămâne loială – fostului președinte Băsescu sau partenerilor săi de afaceri?
A fost și o campanie de un realism dureros, pentru că vocea justiției a fost cea care a acoperit cam totul în ultima lună, stridentă pe alocuri, dar foarte relevantă.
Traian Băsescu și Victor Ponta s-au regăsit pe o poziție comună în această privință, amândoi teribil de deranjați că povestioarele lor nu au putut răzbate dincolo de adevărul urlat dinspre DNA: țara aceasta este secătuită de hoție și corupție, iar firele complicităților duc și spre stânga, și spre dreapta, și spre cei nesimțiți, care ar vrea imunitate pentru ei, familie, dar și pentru tot partidul și toate firmele care le plătesc casele, vacanțele, mașinile, hainele, mobila, amantele și le umflă conturile, dar duce și spre cei moderați, pe care îi interesează doar libertatea lor și a iubitelor.
Detonarea acestei serii de bombe penale în plină campanie prezidențială nu doar că nu dăunează exercițiului democratic care are ca scop alegerea viitorului șef al statului, ci dimpotrivă. O ajută. Enorm! Pentru că ne reamintește de problema principală a democrației în această țară. Relația nesănătoasă dintre cetățeni și cei ce îi conduc, pervertită de corupție.
Vrem o țară mai bună? Atunci trebuie să alegem un președinte care va pune pe primul loc pe lista sa de priorități cea mai gravă problemă. Distrugem rețelele de mare corupție, reducând frecvența acestor cazuri până la a le transforma în excepții, ca oriunde în țările dezvoltate, rezolvăm jumătate din problemele României.
Pentru că stârpirea marii corupții va lovi în primul rând în partide și în acele mecanisme ale statului cangrenate de dependența de politicieni. Ce va însemna, de pildă, scoaterea definitivă din joc a lui Ilie Sârbu și a lui Viorel Hrebenciuc? Nimic altceva decât eliminarea din structurile statului a demnitarilor și funcționarilor publici tip Cristian Socol, șeful Fondului român de Contragarantare, descris de Hrebenciuc în esența sa – „E copil de-al meu, e din familie…“. Sau înlocuirea din fruntea structurilor Romsilva a tuturor oamenilor care ar face orice dacă îi „calcă pe cap“ Ilie Sârbu.
Ce înseamnă asta, mai departe? Oprirea tuturor contractelor oneroase prin care „copiii lor, din familie“ sifonează bani spre buzunarele protectorilor. Cum sunt cele prin care Loteria a cedat cele mai bănoase jocuri, pe care le-ar fi putut opera singură, unei firme grecești. Cum sunt cele prin care s-au alocat sute de milioane de euro pe proiecte de informatizare fantomă. Cum sunt cele prin care se transferă către mari case de avocatură sume colosale, deși instituțiile care îi angajează dispun de oficii juridice cu zeci de angajați. Și exemplele pot continua.
Ce înseamnă asta, mai departe? Oprirea fluxurilor financiare ce țin în viață matricea formată din zeci de mii de oameni, care controlează de fapt tot ce mișcă în statul român. Împuținarea prăzii va duce la reducerea oportunităților pentru cei aflați la baza lanțului trofic. Dar va genera și disperare la vârf. Care, cuplată cu autodenunțurile în lanț, pe care procurorii nu contenesc să le consemneze, să le intersecteze și să le sistematizeze în noi dosare, înseamnă că acești dinozauri vor muri de inaniție, în timp ce se toarnă reciproc.
Sigur asta nu rezolvă, după cum spuneam, decât o jumătate din problemă. Cea a opririi furturilor, a deturnării a miliarde și miliarde de euro în fiecare an. Restul de misiune revine, în mare parte, guvernului și parlamentului. Executivul trebuie să numească oameni care nu doar că nu fură, dar mai știu și ce trebuie pentru ca instituțiile pe care le conduc să fie, cu adevărat, în serviciul cetățenilor. Parlamentul, în paralel, trebuie să se asigure că legile după care funcționează România sunt cele mai clare și avantajoase pentru dezvoltarea acestei țări cu putință.
Însă chiar și executivul și legislativul au mai mari șanse să încapă pe mâna unor oameni competenți și onești, câtă vreme incompetenții și hoții nu vor mai fi motivați să intre în politică sau să lucreze la stat, deoarece oportunitățile de a fura vor fi din ce în ce mai puține, iar presiunea de a performa, din ce în ce mai mare.
Dacă în privința eficienței administrative a statului și a calității actului legislativ, președintele nu are mare putere, în ceea ce privește continuarea și succesul luptei anticorupție președintele va avea, în continuare, un cuvânt greu de spus. Pentru că numirile magistraților de vârf și ai șefilor de servicii de informații depind sunt încă la mâna sa. Iar de acești oameni va depinde, mai departe, în bună măsură, ca operațiunea de asanare care a început să continue.
Aceasta este primul criteriu în funcție de care ar trebui să decidem pe cine vom vota duminică. Dincolo de zâmbete și promisiuni, pentru România este esențial să aibă ca președinte un om care să nu tragă frâna procurorilor anticorupție, judecătorilor de la Înalta Curte de Justiție și ofițerilor SRI.
Dintre toți candidații la președinție, singurul pe care îl cred capabil să facă față presiunilor de a stopa sau măcar temporiza loviturile năucitoare pe care DNA a început să le administreze marilor păpușari, antreprenorilor corupției, este Monica Macovei. Pe toți ceilalți îi cred vulnerabili, din cauza propriilor afaceri necurate, capabili să ajungă la o înțelegere cu ceilalți lideri politici șantajabili, spre liniștea marilor mafioți.
În perioada imediat următoare alegerilor, toate nucleele de putere hăituite acum de anchetatori vor căuta să profite de momentul de vulnerabilitate al instituțiilor, inerent unei predări de ștafetă, și să contraatace. Nu cred că se vor da înapoi de la nimic. Vor pune la bătaie sume imense de bani și toată rețeaua de influență pe care o finanțează pentru a determina schimbarea din funcție a unor oameni cheie din magistratură și servicii. A celor pe care știu că nu îi pot cumpăra.
Monica Macovei este singurul candidat pe care îl cred suficient de puternic pentru a nu se îndoi în fața acestor lovituri și suficient de motivată pentru a fi scut pentru toți cei ce pot duce la bun sfârșit un proiect de importanță istorică, la a cărui începere a contribuit major și ea, în 2005, cu primele măsuri de reformare a justiției.
Argumentele pe care le invocam anul trecut, când am scris pentru pentru prima oară despre posibilitatea intrării Monicăi Macovei în cursa pentru Cotroceni, în editorialul „Dreapta are candidat la prezidențiale“, rămân valabile și azi:
„Dintre toţi politicienii dreptei, ea poate materializa cel mai bine aşteptările votanţilor loiali ai lui Băsescu, dar şi să dea un semnal de trezire în segmentul dezamăgiţilor. Poate inspira încredere nu doar în dorinţa de a se lupta cu corupţii şi cu toţi cei ce vor să decupleze România de Europa, ci şi în capacitatea ei de a rezista unui asediu politic cu legea în mână şi cu partenerii strategici alături.
Faţă de mulţi politicieni care doar au spus că vor să se schimbe ceva în această ţară, ea a şi demonstrat că poate să o facă. Condamnările de astăzi ale marilor corupţi, schimbarea radicală de atitudine la Înalta Curte, la CSM, performanţele DNA sunt şi rezultatele muncii ei ca ministru al Justiţiei.
Un mandat pe care şi l-a încheiat fără compromisuri, asumându-şi un război care continuă şi azi. Este suficient să întrebi un politician ce părere are despre ea ca să afli exact dacă merită să ai sau nu încredere în el. Monica Macovei este hârtia de turnesol a clasei politice româneşti şi printre foarte puţinii capabili să ducă o luptă inegală cu un adversar de calibrul PSD.
Poate nu ar reuşi să împiedice o privatizare oneroasă dacă ar deveni preşedinte, dar putem fi siguri că toţi cei ce o vor comite îşi vor băga degetele în urechi din cauza ţipetelor ei. Pare puţin, dar ar putea cântări enorm în tăcerea complice care ni se pregăteşte.“
Două lucruri s-au schimbat de un an încoace. Unul în rău, al doilea în bine.
Traian Băsescu a comis cea mai gravă eroare politică a sa, alegând să o susțină pe Elena Udrea pentru a-i fi succesor, un om care, prin conexiunile dubioase cu Dorin Cocoș, Dumitru Nicolae și Gheorhe Ștefan, aparține de mult găștii căreia președintele îi promitea țepele din Piața Victoriei, în urmă cu zece ani.
Evoluția pozitivă este că instituțiile pe care Monica Macovei se poate baza pentru a opri o privatizare dubioasă, ca să rămân la același exemplu, sunt, după cum s-a văzut cu CFR Marfă, mult mai puternice decât acum un an. Nu doar că Monica Macovei poate conta pe parteneriatul cu el, dar pentru a-și putea continua ofensiva ele reclamă un președinte ca Monica Macovei. Ce care să împărtă aceleași principii și valori și care să fie dispus să le apere.
Al doilea criteriu care trebuie luat în calcul pentru votul de duminică este amenințarea Rusiei. Acum zece ani, ne întrebam dacă vom reuși să intrăm în Uniunea Europeană, în cazul în care Adrian Năstase ar câștiga președinția. Astăzi, este clar că un președinte care ne va îndepărta de Vest și care va urma o himeră de tipul celei pe care o proiectează liderul Ungariei, Victor Orban, ne va împinge, de fapt, înapoi, în brațele Rusiei.
Toți cei ce se tem de o astfel de posibilitate, trebuie să iasă la vot și să aleagă omul care oferă cele mai multe garanții că va strânge toate legăturile cu Occidentul și în special cu Statele Unite care consolidează fundamentele modelului democratic occidental.
Această amenințare este cât se poate de reală și își are rădăcinile în înfrângerea de proporții istorice suferită de Rusia în urmă cu 24 de ani, o dată cu destrămarea Uniunii Sovietice. În 1991, granițele vestice ale Rusiei s-au retras într-atât de mult încât au ajuns la nivelul celor din anii 1600, de la finalul domniei lui Ivan cel Groaznic. Aproape 400 de ani de cuceriri și dominație șterși, practic, într-o noapte!
Acesta este motivul pentru Vladimir Putin a declarat, acum trei ani, că destrămarea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut. Acesta este motivul pentru care Rusia va face tot ce le stă în putință pentru a bloca integrarea Ucrainei în Uniunea Europeană, o mișcare care ar anula toate eforturile Moscovei de a domni peste o mare întindere pan-slave. Și tot acesta este motivul pentru care obsesia de a controla ”străinătatea apropiată” a devenit politică de stat și ține loc de obiectiv geostrategic.
România se află în ”străinătatea apropiată” a Rusiei și este țintă directă a obsesiilor liderilor ei. Iar asta nu a inventat-o Putin! Va rămâne un obiectiv al fostului mare frate de la răsărit pentru totdeauna, probabil, deoarece rste parte din misiunea considerată sfântă de a redeveni un mare imperiu și de a-și lua revanșa pentru toate umilințele și înfrângerile suferite în ultima sută de ani.
Încă din 1992, în perioada de vârf a apropierii Rusiei de Occident, la apogeul iluziei cu parteneriatul pe picior de egalitate cu Statele Unite, raportul ”O strategie pentru Rusia”, realizat de Consilul pentru Politică Externă și de Apărare, format din numeroase personalități politice ruse, milita pentru ”o integrare pot-imperială luminată”.
După cum observa Zbigniew Brzezinski, în cartea sa premonitorie, ”Marea tablă de șah”, apărută în 1997, ”chiar și acest raport moderat de o Rusie ce își va reveni și care va stabili un parteneriat strategic cu Vestul, în care Rusia va avea rolul de a ”reglementa situația în Europa de Est, Asia Centrală și Orientul îndepărtat”.
Dacă Rusia nu a trecut chiar atunci la contraofensivă pentru a recupera rapid ceea ce au pierdut o dată cu destrămarea URSS este pentru că nu aveau resurse și pentru că nu vroiau să reînceapă o confruntare cu Statele Unite, după înfrângerea usturătoarea recent suferită. Astăzi, Putin dispune de resurse pentru a reîncepe conflictul – tocmai a anunțat o creștere cu 33% a cheltuielilor de înarmare pentru 2015 – și după cum se vede, nu mai are nici o reținere în a provoca Vestul ori de câte ori i se ivește ocazia.
Pentru România, acestea sunt vești foarte proaste. Pentru că ne pregătim de un conflict de uzură cu un vecin montat să ne prindă din nou în sfera sa de influență și care nu vrea să țină cont de faptul că vremea imperiilor a trecut. Nu a găsit încă răspunsul la întrebarea ”cum trebuie să arate Rusia viitorului” și se amăgește cu basme istorice.
Viitorul președinte trebuie să fie un om care înțelege deplin că toate slăbiciunile statului, de la corupție la nepotism, ale economiei, de la lipsă de competivitate la forță de muncă insuficient calificată, sunt arme în mână unui inamic extrem de agresiv, care îi are ca aliați naturali pe toți politicienii disperați că nu mai pot fura ca înainte și care au ajuns sau sunt în pericol să ajungă după gratii.
Și după acest criteriu, Monica Macovei mi se pare cel mai potrivit candidat. Disponibiliatea sa de a lupta pentru justiție, pentru statul de drept, pentru o clasă politică integră și pentru un stat pus în serviciul cetățeanului înseamnă angajament pentru a construi o Românie mai puternică.
O confirmare că va ține cârma pe direcția strategică vine din faptul că are legături solide cu Occidentul, bazate pe principii și valori comune și pe o înțelegere perfectă a necesității de a adopta acest model democratic. Performanța sa ca europarlamentar, în special rapoartele care au impus și unor instituții europene aceleași standarde de integritate ridicate care ne-au fost impuse nouă, demonstrează că nu are nici o inhibiție în a trata cu partenerii noștri de la egal la egal. Ceea ce ne va fi extrem de util în perspectiva unor neînțelegeri acute între puteri precum Statele Unite și Germania în privința atitudinii ce trebuie adoptate față de Rusia.
Nici un calcul electoral de tipul ”să dăm mai multe șanse celui ce stă mai bine în sondaje” nu este valabil de această dată pentru simplul motiv că duminică vom avea, în sfârșit, pentru prima oară, o opțiune ideală de vot. Am scăpat, în sfârșit, de blestemul ”răului mai mic”!
