Traian Basescu poate fi lesne scuzat pentru a reflecta atat de indelung asupra oportunitatii si utilitatii unui eventual al doilea mandat. Daca va considera, intr-un final, ca unul i-a fost de ajuns, nu cred ca va fi vorba de o cedare in fata adversarilor sai din mass-media. Toata gama acuzelor aduse ar disparea rapid in valtoarea mediatica iscata in jurul campaniei sale prezidentiale, careia Basescu stie sa-i imprime un ritm alert.
Pentru Basescu, intrarea in campanie nu poate constitui decat o mare usurare, dat fiind ca ii permite sa uite, fie si temporar, de realitatea unui job prea putin satisfacator. Avand in vedere natura disfunctionala a actualului sistem politic, presedintele nu poate face prea multe in vederea optimizarii afacerilor publice. Iar un al doilea mandat ar sta, fireste, sub aceleasi auspicii – neexistand deocamdata indicii ca actuala majoritate aflata la guvernare este capabila sa scoata tara din fundatura si sa dreaga statul profund gripat.
Fitecum, Basescu va continua, probabil, sa ramana acelasi capitan de vas care bate neobosit drumul dintre cabina de comanda si bucataria aflata in burta vaporului pentru a potoli certurile marunte, dar constante, ivite intre membrii temperamentalului sau echipaj. Ideea retragerii ii va parea, probabil, atat umilitoare, cat si fireasca in acelasi timp. Istoria a consemnat insa personaje mult mai ilustre care au recurs la acelasi pas – vezi Charles de Gaulle, care demisiona in 1946 din functia de sef al statului si al guvernului provizoriu francez, ca urmare a blocajului politic instaurat de comunitati. Dar pe cand De Gaulle a continuat sa se bucure de sprijinul adeptilor sai, reusind astfel sa revina in prim-planul politicii franceze pentru a proclama cea de-a V-a Republica, este greu de apreciat daca Traian Basescu ar putea conta pe o baza de sustinere oarecum similara. Partidul sau se prezinta astazi ca un soi de caleidoscop alcatuit dintr-o multime de factiuni politice si grupuri cu interese strict economice.
In 2004, aceste forte pareau ferm unite in jurul sau si opuse PSD, mai ales din cauza dorintei social-democratilor de a monopoliza spatiul politic – la care pofteau, fireste, si varii pedelisti mai ambitiosi. Acum, dupa doar cinci ani, PDL guverneaza in coalitie cu inamicul, pe cand Basescu s-a distantat de unele grupuri din partid, in special de pragmaticii motivati preponderent de obtinerea unor functii cat mai importante in stat. Ponderea celor ajunsi la guvernare a crescut considerabil, astfel ca destui dintre ei si-au dat intre timp arama de fata, prezentand electoratului, nu o data, pozitii similar de cinice despre rolul si rostul politicii precum cele intalnite in randurile PSD.
A devenit relativ evident ca retorica reformista a presedintelui a ajuns sa lase rece o buna parte dintre greii pedelisti. In plus, nu mai este de mult un secret ca Basescu a avut, de-a lungul lunilor, divergente cu destui dintre mai-marii partidului – atat pe tema configurarii cabinetului, cat si a altor chestiuni. Centrul gravitational al partidului a fost transferat, in buna parte, catre o serie de filiale influente de judet sau de oras, unde PDL detine puterea locala.
O cunostinta de-a mea – un om de afaceri – imi scria in 2007 cu tristete despre gradul de oportunism pe care l-a putut sesiza in randurile PDL. Semnalul sau de atunci pare astazi mai valabil ca oricand: "M-au vizitat, anul trecut, niste clienti pedisti. Am avut, asadar, ocazia sa arunc o privire in strafundurile bestiei politice: am vazut un partid ahtiat dupa bani care se cazneste doar sa-si elimine rivalii. Nu mi-a fost dat sa vad nici cea mai mica preocupare fata de tara si problemele ei; nu am putut detecta vreo idee sau strategie politica noua. Tot ce mi-a fost dat sa vad au fost niste afaceristi laolalta cu incercarile lor frenetice de escaladare a treptelor scarii ce promite sa duca spre bogatie. Altceva – nimic! S-au obisnuit sa invoce numele lui Basescu pana si cu ocazia tentativelor de a-si extinde propria sfera de influenta. Acesti oameni par absolut incapabili in toate domeniile, cu exceptia manipularii. Este limpede din ce cauza isi doresc puterea – pentru a face exact acelasi lucru precum actualii guvernanti: sa mulga la maxim vaca denominata Romania".
Exista, desigur, si filiale PDL dominate de oameni de afaceri care au reusit sa devina reprezentanti autentici ai fortelor locale, determinati sa puna capat stransorii noianului de interese locale, de cele mai multe ori nu doar ramificate, ci si corupte. Cezar Preda pare sa actioneze deseori in calitate de purtator de cuvant neoficial al acestora. In plus – facand abstractie de scandalul Ridzi si problemele curente ale Elenei Udrea –, PDL s-a demonstrat un partid deschis fata de ideea promovarii unor femei capabile in politica – mai deschis, oricum, decat orice alta formatiune politica din 1989 incoace. Nu in ultimul rand, PDL ramane partidul care nu s-a sfiit sa primeasca in randurile sale o serie de personalitati civice – desi, avand in vedere reputatia lor, este putin probabil ca acestea sa actioneze complezent, pe post de portavoce a partidului.
Precum spuneam, PDL se prezinta astazi ca o formatiune caleidoscopica. Daca Basescu doreste si obtine un al doilea mandat, ar fi o trista ironie a sortii ca tocmai acest partid nereformat sa devina, intr-un final, cea mai mare cruce pe care ar avea-o de purtat pana la finalul presedintiei sale.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
