În România este încă în vigoare o lege comunistă a presei care funcţionează din 1974, iar politicienii ar vrea să o dubleze cu alte prevederi care să-i facă pe ziarişti prizonieri ai celor care deţin puterea.
Legea presei numărul 3 din 1974, adoptată în plină dictatură ceauşistă, face parte din cadrul legislativ al României în 2010, fără să-i deranjeze nici pe cei aflaţi la putere, nici pe cei din opoziţie. Vreme de doi ani, din 2000 până în 2002, această lege a fost abrogată prin ordonanţă de urgenţă. Apoi Parlamentul a respins ordonanţa de urgenţă, iar legea comunistă a presei a reintrat în vigoare. Chiar dacă acum mass-media nu mai „exprimă concepţia clasei muncitoare”, după cum cere Legea 3/1974, şi majoritatea prevederilor sunt caduce, totuşi politicienii au ţinut-o în viaţă, fiindcă aveau nevoie de reglementarea dreptului la replică, bine definit aici de exponenţii regimului comunist. În procesele intentate ziariştilor această lege ceauşistă continuă să producă efecte, uneori chiar în favoarea politicienilor, dar ei nu sunt mulţumiţi doar cu atât şi ar vrea mai mult. Turnător al Securităţii înainte de ’89, senatorul liberal Ioan Ghişe încearcă în aceste zile, pentru a doua oară, să găsească portiţe prin care să îngusteze culoarul pe care au voie să evolueze ziariştii. În urmă cu doi ani, senatorul colaboraţionist ar fi vrut să oblige televiziunile şi radiourile să prezinte în proporţii egale ştirile negative şi cele pozitive, poate şi fiindcă, în plină campanie electorală, partidul său, aflat la guvernare, avea mari probleme de imagine. Mai ingenios decât atunci, dar şi mai rupt de realitate, liberalul Ghişe ar vrea acum să-i ducă pe ziarişti la psiholog şi apoi în faţa unei comisii bine alese de parlamentari, care să stabilească cine mai are dreptul să scrie sau să vorbească în mass-media.
Înaintea liberalului Ghişe, deputatul PDL Silviu Prigoană a făcut un alt proiect prin care apariţia ziarelor să poată fi suspendată pe criterii bine gândite şi foarte apropiate de cele folosite în dictaturi. Cei doi au precursori serioşi, cel faimos fiind eurodeputatul Ioan Mircea Paşcu. În 2002, când era ministrul Apărării, iar în presa scrisă au apărut dezvăluiri despre securiştii menţinuţi în funcţii importante ale serviciilor secrete ale Armatei, Paşcu nu s-a mulţumit să trimită redacţiilor un comunicat de presă ameninţător – „Le mulţumim celor care mor de grija altora, amintindu-le totuşi că şi viaţa lor este scurtă, iar sănătatea este şi pentru ei un bun prea de preţ” -, ci s-a grăbit să facă şi o lege prin care să-i înveţe minte pe ziariştii care se luau la trântă cu sistemul. Legea Paşcu, intitulată în epocă „legea dreptului la replică”, urmărea înglodarea în datorii a gazetelor obraznice şi închiderea lor rapidă.
Liderii români nu se gândesc să salveze presa sănătoasă, aşa cum se întâmplă în Franţa, de pildă, prin măsuri economice stimulative, ci se înghesuie să o arunce la capitolul „vulnerabilităţi” în Strategia Naţională de Apărare a Ţării, să o limiteze, să o reducă la tăcere, să o facă să joace rolul câinelui care se bucură că primeşte de mâncare, nu pe cel al câinelui de pază. În România nu doar oligarhii vor să-şi aloce hălci cât mai mari din presa autohtonă, ci şi politicienii de toate culorile, care, atunci când nu o pot convinge sau cumpăra, vor să o strângă în menghină, să o preseze şi să o transforme în maşină de scris poveşti. Din 1862, când a apărut prima lege a presei în România, şi până astăzi, oamenii politici au încercat să le spună ziariştilor ce trebuie să facă, fără să înţeleagă că guvernarea înseamnă mai mult decât putere şi că „măreţia legilor unei societăţi libere este că ele nu ne spun niciodată ce ar trebui să facem, ci doar ceea ce nu ar trebui să facem”, după cum explica acum 250 de ani Montesquieu, cel care a introdus conceptul de separare a puterilor statului.
