„Mă aştept la demisia lui Traian Băsescu, aşa cum a fost cu Hosni Mubarak în Egipt. N-are cum să mai scape prea mult, acum doar trage de timp. Asta e singura cale în democraţii sau în semidictaturi, când te confrunţi cu proteste populare.” Asta spunea Victor Ponta în luna ianuarie, entuziasmat că nemulţumirea unei bune părţi a societăţii faţă de lipsa de moralitate şi performanţă a întregii clase politice se spărgea numai în capul adversarilor.
Astăzi, liderul PSD are de ce să le fie recunoscător celor ce au înfruntat frigul pentru a-şi exprima revolta faţă de regimul portocaliu. A devenit premierul României mai ales datorită noului context politic creat de manifestaţiile din Piaţa Universităţii. Dar cei ce au strigat până au răguşit „Jos Băsescu!” – cei sinceri, nu instigatorii plătiţi cu ziua de sponsorii USL – au motive să fie mulţumiţi de cel pe care l-au adus la putere?
Asta şi-au dorit activiştii societăţii civile de la „tânăra speranţă” ce le-a luat locul „marionetelor” Boc şi Ungureanu? Sunt schimbările pe bandă rulantă pe care le decid greii PSD şi PNL şi le execută Ponta semnul înnoirii politice pentru care au militat? Dispar văzând cu ochii corupţia şi neprofesionalismul de care îi acuzau pe cei din vechiul regim?
Cea mai mare temere a oamenilor lucizi care au ieşit în stradă după agresiunea preşedintelui asupra lui Raed Arafat este pe cale să devină realitate: promisiunea schimbării a fost o farsă de un cinism feroce. Pentru că aproape nimic din ce a făcut noul guvern de la instalarea sa încoace nu confirmă angajamentele asumate în zilele revoltelor din ianuarie: abandonarea complicităţilor dintre stat şi mafia politică, profesionalizarea administraţiei şi relansarea economică.
Mai mult decât atât, modul în care premierul şi-a folosit noua funcţie pentru a-l ajuta pe mentorul său, Adrian Năstase, să scape de condamnarea din dosarul „Trofeul Calităţii” riscă să ne întoarcă în anii de coşmar în care instituţiile statului nu existau decât exclusiv pentru a fi mulse de bani sau pentru a oferi imunitate infractorilor. Ceea ce la un moment dat părea că tinde să devină excepţie se transformă din nou în regulă.
Tehnica predării statului în mâna SISTEMULUI s-a transmis din generaţie în generaţie. Iliescu cel sărac şi cinstit se făcea că plouă când copiii lui de suflet, fesenişti, pedeserişti şi pesedişti executau marile inginerii financiare ale României şi dădeau tun după tun. În cei zece ani cât a fost preşedinte s-a mulţumit să-i dojenească ipocrit că sunt ciocoi şi aroganţi, dar niciodată nu a mişcat un deget pentru a le oferi independenţă şi sprijin procurorilor şi judecătorilor care ar fi putut să trimită după gratii odraslele hulpave.
Nici Năstase nu a trebuit să-şi ciobească manichiura de diplomat. Rezolvau pentru el fie Ristea Priboi, fie Bittner, fie Irina Jianu, fie Sergiu Sechelariu şi mulţi alţii. În timp ce inaugura muzee ale hărţilor şi dialoga despre tablouri cu înalţi oficiali europeni, sensibili şi ei la frumos, în subsol minerii lui săpau tunele elaborate spre seiful naţional. Şi cu cât angrenajul jafului instituţionalizat se ambala mai tare, cu atât organele de presă cumpărate cu publicitate de stat trebuiau să cânte mai strident.
De la ei a învăţat Ponta lecţia că tot ce trebuie să faci este să închizi ochii şi să-i laşi pe alţii să rezolve treburile murdare. Chiar aşa din senin i-a venit ideea cu trecerea Inspectoratului de Stat în Construcţii în subordinea sa directă? Care era urgenţa atât de arzătoare care să reclame această mutare exact în prima şedinţă de guvern? Chiar nu ştia că Balaban-Grăjdan îi este băgat pe gât tocmai pentru ca, odată numit, să trimită instanţei acea scrisoare care să-l scape pe Adrian Năstase de condamnare? Să fim serioşi!
Singurul lucru care, probabil, nu i s-a spus este că salvatorul mentorului său are nu doar un caracter de slugă, ci şi o minte de bibilică. Şi că atunci când va fi întrebat de colega mea Ondine Gherguţ de ce a trimis acea hârtie, va răspunde candid: pentru a repara greşeala făcută cu ani în urmă, când a trimis la DNA documentele care atestau prejudiciul adus instituţiei sale.
Avantajul metodei lăsate moştenire de Iliescu şi Năstase, de a-i pune pe alţii să se mânjească în locul lor, este însă evident. S-au extras din scandaluri spunând că nu au nici o răspundere, nici o vină, iar cine a greşit să plătească. Doar că Ponta ridică această tehnică, destul de primitivă de altfel, pe noi culmi.
Adrian Năstase nu ar fi îndrăznit, de exemplu, să afirme că Şerban Mihăilescu nu îi este subaltern, ca să se apere de acuzaţiile că armele primite de acesta ca mită îi erau, de fapt, destinate lui. Victor Ponta nu are însă nici o ezitare în a spune că el nu are de ce să se justifice faţă de faptele lui Balaban-Grăjdan deoarece „eu nu sunt şeful ISC, sunt al Guvernului (…). Eu nu sunt conducătorul ISC (…). Nu sunt subalternii mei, îmi pare rău”. Şi asta în condiţiile în care, după cum spuneam, a trecut Inspectoratul de Construcţii în subordinea sa directă în chiar prima şedinţă pe care a condus-o ca prim-ministru.
Cât de proşti îi crede prim-ministrul pe români dacă încearcă să-şi dovedească inocenţa folosind ca argument zdrobitor faptul că nu s-a aflat fizic în apropierea locului unde a fost redactat actul în favoarea lui Năstase – „Marţi, când a emis acel act, probabil că vă amintiţi că eram în Afganistan”?! Oare ce spun despre această replică memorabilă cei ce scandau în Piaţa Universităţii „JOS PROSTIA ŞI MITOCĂNIA!”?
Şi ce gândesc ei acum despre un alt simptom grav al autismului politic – refuzul de a-şi asuma răspunderea pentru erorile comise – pe care îl reproşau, pe bună dreptate, fostei puteri? Şi de care Victor Ponta s-a molipsit chiar înainte de a fi învestit ca premier.
Vă amintiţi cum a justificat renunţarea la nominalizarea lui Victor Alistar ca ministru? „Pentru a nu crea nici un fel de animozitate de la începutul funcţionării noastre”. Şi ca intenţiile sale să fie clare – „Nu voi propune un alt nume pentru acest minister (…), aştept ca Victor Alistar să se alăture echipei în cel mai scurt timp”.
Nici o scuză pentru faptul că declaraţia făcută pe 1 Mai, „Am verificat cu atenţie toate numele de miniştri pentru a mă asigura că niciunul nu are probleme de imagine”, fusese o minciună gogonată. Dacă în locul unei „verificări atente” ar fi căutat pe Google, ar fi aflat într-un minut că Alistar era declarat incompatibil chiar de către Curtea Constituţională.
Şi cât de sincer a fost când a spus că va conduce cel mai curat şi cinstit guvern, dacă la scurt timp a anunţat că Alistar se va alătura echipei sale după expirarea deciziei de incompatibilitate, în condiţiile în care acesta este cercetat penal pentru fals în declaraţii? Iar atunci când a anunţat că a renunţat la nominalizarea sa, de ce nu şi-a cerut scuze măcar pentru enormitatea spusă la prima conferinţă de presă, că decizia Justiţiei în cazul incompatibilităţii a fost în favoarea lui Alistar?
Pentru Ponta, negarea erorilor a devenit rutină. Când a retras-o pe Corina Dumitrescu de la Educaţie nu a scos o vorbă despre minciunile din CV-ul ei. „Am considerat că, în perioada următoare, ministrul Educaţiei are imediat de organizat admiterea, bacalaureatul. Un ministru care trebuie să răspundă în fiecare zi la acuzaţii nu poate funcţiona.” Aşadar, întrebările presei erau problema, nu mistificarea parcursului profesional al Corinei Dumitrescu, care le generase.
În cazul celuilalt ministru desemnat la Educaţie, Ioan Mang, premierul a exprimat un regret. Dar nu pe cel corect. Nu i-a părut rău că a ales pentru această funcţie un plagiator. A regretat „situaţia în care l-am pus”. Nici Ponta nu şi-a găsit vreo vină că a numit un impostor în „cel mai curat guvern”, aşa cum nici Mang nu are mustrări de conştiinţă pentru că a copiat cuvânt cu cuvânt până şi greşelile unor cercetători din alte ţări. De vină, în viziunea liderului PSD, a fost Comisia de Etică de la Ministerul Educaţiei, înfiinţată de Daniel Funeriu, „care a dorit compromiterea organizării examenului naţional de bacalaureat”.
Oare un astfel de premier şi-au dorit cei ce au cerut în stradă demisia lui Boc?
Atitudinea lui Victor Ponta poate avea doar o explicaţie în plan psihologic. Nu se consideră responsabil pentru numirile scandaloase, pentru că nu îi aparţin. Altcineva le-a făcut, şi nu el. Poate Voiculescu, poate Năstase, poate Antonescu, poate chiar Iliescu sau Vanghelie, dacă ne luăm după cea mai şocantă numire – Şerban Nicolae, avocatul senatorului Cătălin Voicu, acuzat că a condus cea mai distrugătoare reţea mafiotă din justiţie, a fost numit secretar de stat în Ministerul de Interne.
Şi chiar dacă public nu poate recunoaşte acest lucru, subconştientul îi joacă feste. Spune printre rânduri ce nu poate admite direct. „Sunt nevinovat, alţii sunt răspunzători!” Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că Ponta nu a depăşit stadiul de şoim al partidului. Contrar aşteptărilor puţinilor oameni de bună-credinţă care l-au susţinut pentru funcţia de premier, el nu joacă nimic. În schimb, este jucat, manevrat şi folosit de codoşii bătrâni.
Gestul de a se debarasa de şeful Inspectoratului de Stat în Construcţii imediat după izbucnirea scandalului nu reprezintă o circumstanţă atenuantă. Pentru simplul motiv că demiterea nu a fost iniţiativa sa. A venit ca urmare a scandalului declanşat prin acţiunea DNA, care a descins la sediul ISC pentru a ridica documentele incriminatoare. Ponta nu a avut de ales.
Planul de salvare a lui Năstase a fost blocat, deocamdată, doar pentru că DNA este încă o instituţie predominant autonomă – după cum au dovedit-o numeroasele anchete care au lovit la vârful PDL. Mult mai numeroase decât cele îndreptate împotriva mafiei din consiliile judeţene deţinute de USL, de exemplu.
Dar ce se va întâmpla dacă DNA, Parchetul General, Curtea Supremă, Agenţia Naţională de Integritate şi poate chiar SRI vor fi puse, din nou, cu botul pe labe? Preşedintele spune că, indiferent cine ar încerca asta, reîntoarcerea la statul mafiot este imposibilă şi că aceste instituţii vor rezista. Oare?
Dacă Titus Corlăţean se va achita şi el de partea sa de obligaţie faţă de Adrian Năstase, cum a făcut-o şi Ponta, şi va numi în fruntea DNA şi a Parchetului General oameni care să inducă din nou printre procurori teama de a se mai atinge de politicieni şi de protejaţii acestora, va mai îndrăzni vreunul să blocheze abuzurile puterii?
Cu procurori-şefi care vor pocni din călcâie în faţa mafioţilor, câţi magistraţi kamikaze se vor mai găsi pentru a-şi face meseria până la capăt, indiferent de presiunile la care vor fi supuşi? Câţi se vor mai găsi să dea buzna peste un Balaban-Grăjdan şi câţi vor rezista să se opună unor arestări abuzive, cum a fost cea a lui Mugur Ciuvică, victima devenită agresor?
Dacă excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de deputatul UDMR Mate Andras şi de judecătoarea Camelia Acrâşmăriţei, în procesele în care sunt acuzaţi de conflict de interese sau corupţie, vor fi tratate cu o bunăvoinţă complice şi Curtea Constituţională va desfiinţa peste câteva săptămâni Agenţia Naţională de Integritate, sau îi va reduce consistent atribuţiile, aşa cum s-a mai întâmplat în 2010?
Dacă şefii SRI vor ceda intimidărilor sau promisiunilor de mărire politică şi vor da o mână de ajutor părtinitoare în combaterea corupţiei, contribuind la pedepsirea doar a unei anumite tabere, aceeaşi care a încasat şi până acum majoritatea loviturilor justiţiare?
Sigur că am putea să ne amăgim cu gândul că nu există nici o şansă ca toate aceste redute de normalitate sau cvasinormalitate să se prăbuşească una după alta, că este imposibil ca România să se întoarcă în timp, în anul 2004, că până şi politicienii au învăţat câte ceva, s-au mai responsabilizat, că noua generaţie de lideri de partid este mai puţin viciată. Dar dacă vrem să privim adevărul în faţă trebuie să punem mai puţin preţ pe promisiuni şi să ne uităm la ce face deja noua putere. Iar ce face seamănă periculos de mult cu ceea ce a făcut când oamenii ei de bază s-au mai aflat la cârmă – intimidează şi încearcă să îşi aservească total instituţiile statului.
Este suficient să citim acuzaţiile pe care Victor Ponta le-a adus Curţii Constituţionale şi Avocatului Poporului pentru că şi-au permis să-l contrazică în chestiunea banilor acordaţi primăriilor şi declaraţiile lui Dan Mihalache, numărul doi în Secretariatul General al Guvernului, care anunţa grav că trebuie operate corecţii în modul de funcţionare al DNA şi ANI, ca să ne dăm seama că asaltul împotriva acestor instituţii, mai ales ultimele două, printre puţinele apreciate de Comisia Europeană şi Departamentul de Stat al SUA, a început deja.
Iar dacă toate aceste temeri se confirmă, ce vor face cei ce astă-iarnă au ieşit în stradă să strige „PDL – USL, aceeaşi mizerie!”? Dar cei ce scandau „Stăpânii suntem noi!”? Dar cei ce purtau pancarte pe care scria „Vrem o schimbare în ţară, nu să emigrăm şi să găsim fericirea afară!”?
