În opinia fostului senator NÉMETH Csaba, „cea mai mare omisiune a politicii duse de comunitatea maghiară din România după decembrie 1989 este faptul că nu a fost adoptată o lege cuprinzătoare referitoare la naţionalităţi şi minorităţi”. Indiferent dacă admitem deschis acest lucru, sau ne abţinem să-l afirmăm, simţim cu toţii „omisiunea” respectivă, lipsa unei asemenea legi – fapt atestat şi de numeroasele proiecte de lege, care au fost înaintate Parlamentului României în ultimele trei decenii şi dintre care amintim: proiectul pachetului de legi referitoare la naţionalităţi, depus de regretatul senator SZŐCS Géza (1991); proiectul de lege al Uniunii Democrate Maghiare din România (UDMR) privind drepturile minorităţilor naţionale şi ale comunităţilor autonome (1993); proiectul de statul al autonomiei teritoriale a Ţinutului Secuiesc elaborat de Consiliul Naţional Secuiesc (Székely Nemzeti Tanács ‒ SZNT/CNS) în anul 2004; proiectul de lege-cadru despre autonomia personală a comunităţilor naţionale elaborat de Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania (Erdélyi Magyar Nemzeti Tanács ‒ EMNT/CNMT) şi proiectul pachetului de legi conexe (2004); precum şi, în fine, proiectul legii privind statutul minorităţilor naţionale din România, susţinut de guvernul condus de domnul Călin Popescu-Tăriceanu (2005). În condiţiile eşecurilor previzibile şi în serie ale iniţiativelor enumerate, UDMR şi-a asumat o sarcină extrem de dificilă – şi, prin urmare, şi o responsabilitate nicidecum neglijabilă – în momentul în care în calitate de membră a coaliţiei guvernamentale din care face parte alături de Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Uniunea Salvaţi România – Partidul Libertate, Unitate şi Solidaritate (USR PLUS) s-a angajat din nou să introducă în programul de guvernare proiectul unei legi a minorităţilor naţionale, care trebuia adoptată de demult. Dacă este adevărat ceea ce a declarat domnul KELEMEN Hunor, preşedintele UDMR şi viceprim-ministrul României, proiectul de lege va fi dezbătut de coaliţia guvernamentală şi de către parlament în decursul sesiunii de toamnă. Dar, până atunci, trebuie să ne pregătim serios pentru lupta în care – să recunoaştem cu sinceritate – nu prea avem şanse de izbândă, şi pe care organizaţia ce reprezintă interesele comunităţii maghiare în Parlamentul României, o începe într-o situaţie în care chiar şi participarea ei la guvernare se datorează conjuncturii politice interne schimbătoare, care i-a fost favorabilă la momentul formării coaliţiei.
Pentru a obţine o imagine clară, care să ne permită evaluarea corectă a şanselor şi posibilităţilor de a negocia adoptarea, într-un târziu, a unei legi a minorităţilor, trebuie să privim înapoi în timp până la încheierea Tratatului de Pace de la Trianon – mai precis până la semnarea, la data de 9 decembrie 1919, la Paris a tratatului asupra minorităţilor de către principalele puteri aliate şi asociate, respectiv România.
Este un fapt cunoscut că în urma destrămării Monarhiei Austro-Ungare, apostrofată ca fiind „închisoarea popoarelor”, precum şi a Regatului Ungar multinaţional, au luat naştere, în mod asemănător, state cu o componenţă naţională mixtă. Un exemplu grăitor reprezintă chiar România, care a dobândit teritorii noi; astfel încât din cele 15,7 milioane de locuitori ai ţării 4,5 milioane – adică aproximativ 30% – nu erau de etnie română. Iar dintre cele 4,5 milioane de minoritari aproape 2 milioane făceau parte din comunitatea maghiară. Având în vedere această situaţie etnodemografică, până şi puterile, care au triumfat în război şi şi-au impus punctele de vedere în privinţa tratatelor de pace, au considerat reglementarea prin lege a situaţiei minorităţilor naţionale, care s-au format pe teritoriul României, o problemă de importanţă capitală. Tratatul asupra minorităţilor, încheiat în anul 1919, era menit să rezolve această chestiune şi conţinea o clauză referitoare la includerea sa în rândul legilor fundamentale ale Regatului României. Dispoziţia respectivă a fost formulată într-o manieră foarte categorică în Articolul 1 al Tratatului: „România se obligă ca stipulaţiile cuprinse în articolele 2-8 din prezentul capitol să fie recunoscute ca legi fundamentale, ca nici o lege, nici un regulament, nici un act oficial, să nu se afle în contrazicere sau în opoziţie cu aceste stipulaţiuni şi ca nici o lege, regulament sau acţiune oficială să nu aibă precădere faţă de ele.” (Fragment preluat din textul Tratatului ‒ n. trad.) Ultimul articol, Articolul 12, prevedea garantarea drepturilor minoritare stipulate în Tratat de către Liga Naţiunilor, precum şi soluţionarea „diferendelor” (mai precis, a plângerilor) referitoare la punerea în aplicare a articolelor Tratatului de către Curtea permanentă de justiţie internaţională.
Poate că nu ar trebui menţionat, dar amintesc totuşi, fiindcă nu este un fapt arhicunoscut: articolele Tratatului asupra minorităţilor nu au devenit niciodată articole de lege – situaţia fiind oarecum similară cu cea a Rezoluţiei Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, ale cărei puncte au fost aşternute pe hârtie, dar foarte puţin din cele stipulate a devenit realitate. Ion I. C. Brătianu, politicianul care a jucat un rol hotărâtor în înfăptuirea Marii Uniri, i-a dezamăgit cu bună ştiinţă pe reprezentanţii Puterilor aliate şi asociate refuzând să semneze Tratatul asupra minorităţilor, care astfel nu a mai fost pus în aplicare. Prin urmare, legendara fundamentare a viitoarei politici faţă de minorităţi, formulată de Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent a fost invalidată peste noapte la Bucureşti, deşi iniţial Maniu afirmase că: „Nu vrem să devenim din asupriți asupritori.”
Constituţiunea Regatului României din 29 martie 1923 nu a recunoscut practic nici măcar conceptul de minoritate naţională, declarând în Articolul 1 că „Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil”, excluzând de la bun început din „naţiunea unitară” populaţia minoritară constitutivă a statului, ce reprezenta 30% din locuitorii ţării. Printre aceştia se numărau şi maghiarii ardeleni şi ceangăi, care însemnau o proporţie de aproximativ 10‒12% din populaţia Regatului. În conformitate cu această concepţie, Articolul 5 vorbeşte în exclusivitate de „românii”, care „fără deosebire de origină etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei…” (Fragment preluat din textul original ‒ n. trad.). Astfel, această lege fundamentală a României nici măcar nu menționează drepturile minorităţilor naţionale. Legislativul român s-a mulţumit cu enunţul conform căruia drepturile minorităţilor naţionale vor fi reglementate printr-o lege separată, care nu a fost adoptată din 1923 nici până astăzi.
Pe baza celor întâmplate se poate afirma, că deţinătorii puterii de la Bucureşti au încălcat de la bun început şi în mod conştient Tratatul asupra minorităţilor încheiat la Paris, şi prin sabotarea evidentă a legiferării drepturilor minoritare democratice şi-au enunţat deja prin Constituţiunea Regatului României obiectivul de perspectivă referitor la asimilarea celor care nu sunt români, a „străinilor”; precum şi la făurirea naţiunii române unitare şi monolingve. Această abordare a deschis calea politicii asimilaţioniste din perioada interbelică şi a celei de omogenizare din timpul regimului Ceauşescu, prefigurând strategia de politică naţională pusă în aplicare cu intensitate variabilă, într-o măsură mai mult sau mai puţin pronunţată în cadrul politicii statului român până în zilele noastre.
Au trebuit să treacă mai mult de 25 de ani de la Tratatul asupra minorităţilor, conex Tratatului de Pace de la Trianon încheiat după Primul Război Mondial, pentru ca tema soluţionării problemei minorităţilor naţionale să fie pusă din nou pe ordinea de zi datorită noilor Tratate de Pace de la Paris, care au pus capăt celui De-Al Doilea Război Mondial. Constrânsă de nevoia de conformare cu intenţiile marilor puteri, care au modelat din nou pacea, precum şi de conjunctura internaţională, de data aceasta România s-a angajat să garanteze prin lege drepturile cetăţenilor ei minoritari. Legea nr. 86 din data de 6 februarie 1945, cunoscută sub denumirea de Statutul Naţionalităţilor Minoritare, a fost concepută ca echivalentul clauzei referitoare la minorităţile naţionale din cadrul textului tratatului de pace, care urma să fie semnat la Paris. Dar ulterior, şi această lege a împărtăşit soarta Tratatul asupra minorităţilor din anul 1919. Deşi este validă din punct de vedere juridic şi astăzi, legea nu a fost pusă în aplicare niciodată, practic nu a intrat în vigoare. În consecinţă, se poate afirma că sabotarea din anul 1923 a soluţionării pe cale constituţională a problemei minorităţilor naţionale s-a repetat într-o altă manieră în 1945. O urmare directă a acestui fapt a fost continuarea tradiţiei definirii României ca „stat unitar şi indivizibil” în Articolul 1 al constituţiei comuniste.
În 1989, după căderea dictaturii comuniste se părea că s-a ivit, în sfârşit, oportunitatea soluţionării pe cale constituţională a problemei minorităţilor naţionale. Dar nici România postcomunistă condusă de Ion Iliescu nu a promovat examenul democraţiei. În 1991, cu ocazia adoptării constituţiei noii Românii democratice, situaţia din 1923 s-a repetat într-o manieră aproape uluitoare. În timpul votării pe articole a Constituţiei, cele două camere ale Parlamentului au adoptat fără scrupule dogma „statului naţional unitar şi indivizibil”, iar forţa grupului parlamentar UDMR a fost suficientă doar pentru furnizarea unei singure abţineri anemice.
Dintre parlamentarii UDMR, senatorul KIRÁLY Károly s-a remarcat în mod deosebit prin clarviziunea şi curajul moral-politic de care a dat dovadă. După adoptarea Articolului 1, care are un caracter discriminatoriu, nu a mai luat parte la dezbaterea Constituţiei şi nici la votarea acestuia, deşi acest comportament a atras excluderea sa din Senatul României şi, bineînţeles, pierderea funcţiei de vicepreşedinte al Senatului. Cu prilejul votului final în privinţa Constituţiei, UDMR a votat împotrivă, ceea ce îi face cinste. Dar nu a mai fost capabilă să ceară cetăţenilor de etnie maghiară să voteze în mod similar cu ocazia referendumului. Deci, la 70 de ani de la Tratatul de Pace de la Trianon, istoria s-a repetat şi a doua oară pe planul politicii faţă de minorităţi. Se poate spune astfel: „Nimic nou în România…” Iar astfel am şi ajuns în prezent, mai precis în secolul al XXI-lea.
Şi iată că s-a produs o minune! În sfârşit, în anul 2005, guvernul Tăriceanu s-a decis cu greu să depună o lege a minorităţilor în Parlamentul României. Turnura aparentă, care a generat aşteptări mari, a trezit speranţe deşarte în rândul comunităţii maghiare şi a sporit – cu ajutorul partenerilor politici români – prestigiul de care se bucura UDMR în rândul maghiarilor. Iar Uniunea a făcut tot posibilul pentru adoptarea, chiar forţată, a propriului proiect de lege în pofida carenţelor pe care le prezenta textul respectiv.
Trebuie să ne dăm seama însă că disponibilitatea momentană a clasei politice româneşti de a adopta o asemenea lege a fost conjuncturală şi în acest caz. Clasa politică nu a fost motivată de o voinţă politică serioasă, ci a dorit în mod exclusiv să faciliteze integrarea cât mai grabnică a ţării în Uniunea Europeană, a dorit să acumuleze buline roşii pentru România. Aidoma cazurilor anterioare, a perioadelor semnării tratatelor de pace care au încheiat războaiele mondiale, şi de data aceasta un interes propriu major ‒ dorinţa de aderare la Uniunea Europeană ‒ a determinat Guvernul României să facă, într-o manieră înşelătoare, un gest favorabil în direcţia forţei politice, care reprezenta comunitatea maghiară şi a fost inclusă şi în coaliţia guvernamentală.
Teatrul politic generat de proiectul de lege şi tergiversarea adoptării acestuia au scos ulterior la iveală adevăratele intenţii ale părţii române, precum şi faptul că promisiunile făcute erau deşarte. Totuşi, cei doi ani de discuţii sterile pe plan intern au produs rezultatul scontat pe plan extern. Raportul de ţară publicat de Uniunea Europeană în 2005 saluta deja cu satisfacţie „progresele înregistrate în domeniul integrării minorităţilor” şi „îmbunătăţirea situaţiei în privinţa respectării drepturilor minorităţilor naţionale” în România. Dar în fond, nimic din cele afirmate nu era adevărat. Căci timp de doi ani, începând cu Comisia de la Veneţia şi continuând cu raportorul UE Pierre MOSCOVICI, europarlamentarul ungar TABAJDI Csaba şi chiar preşedintele de atunci al Comisiei Europene, José Manuel BARROSO şi fostul preşedinte al Partidului Popular European, Wilfried MARTENS, respectiv Comisia de Libertăţi Civile, Probleme Juridice şi Afaceri Interne (LIBE) a UE, până la diverse foruri şi personalităţi competente ale Uniunii Europene, toţi au salutat pe rând proiectul de lege despre statutul minorităţilor naţionale şi au insistat în privinţa adoptării acestuia. Mai mult, chiar şi o delegaţie ardeleană compusă din personalităţi politice, bisericeşti şi ale sferei civile, condusă de mine a intervenit în acest sens la Bruxelles. Degeaba – proiectul de lege nu a fost adoptat, ci s-a pierdut printre acte în forma în care a fost depus; doarme de 16 ani în Parlament. Iar România ca un maestru al scamatoriei, care oferă doar iluzii publicului său, a fost acceptată în anul 2007 în Uniunea Europeană – ca şi în urma cazului Neptungate în Consiliul Europei (1993). Iar UDMR a asistat la evenimentele respective nu din plăcere, ci fiind oarecum obligată.
Din preliminariile prezentate, care se întind de-a lungul unui veac, rezultă foarte clar: comunitatea naţională maghiară din Transilvania a plătit foarte scump pentru politica sa dezastruoasă. Faptul că Uniunea Populară Maghiară (Magyar Népi Szövetség ‒ MNSZ/UPM) de odinioară şi-a trădat ca o fraieră naţiunea nu trebuie să ne mire, căci în cea de-a doua jumătate a anilor ’40 eram deja sub ameninţarea comunismului, care începea să se instaureze şi faţă de care rezistenţa era aproape imposibilă. Dar situaţia s-a schimbat radical în anul 1989, după căderea dictaturii naţionalist-comuniste; or, în privinţa acestui context politic nou, critica senatorului NÉMETH Csaba referitoare la incapacitatea de a negocia adoptarea unei legi despre naţionalităţi şi minorităţi este cât se poate de justificată. Omisiunea de care vorbeşte el este, bineînţeles, omisiunea UDMR!
Acum, când coaliţia guvernamentală tripartită scârţâie în condiţiile luptei ignobile pentru putere şi pentru obţinerea de avantaje în competiţia dintre partide, chiar şi punerea acestui proiect de lege pe ordinea de zi a Parlamentului devine din păcate dubitală, deşi proiectul în sine a fost inclus în programul de guvernare. Dar dacă printr-o evoluţie fericită oarecare s-ar reuşi totuşi salvarea coaliţiei; cunoscând preliminariile istorice jalnice, dar pline de învăţături, trebuie să ne pregătim temeinic pentru negocierea adoptării proiectului de lege.
Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania consideră că a sosit momentul ca această lege să fie, în sfârşit, adoptată. Conform aşteptărilor sale, deputaţii din grupul UDMR care reprezintă Uniunea Maghiară din Transilvania (Erdélyi Magyar Szövetség ‒ EMSZ/UMT) în legislativul de la Bucureşti, trebuie să-şi asume sarcina corectării acestei omisiuni seculare. Iar UDMR ‒ având în vedere experienţele negative ale teatrului politic generat de proiectul de lege din anul 2005 ‒ trebuie să găsească posibilităţile de a obţine sprijinul politic al partenerilor de coaliţie pentru ducerea la îndeplinire a acelui punct din programul de guvernare, care se referă la legea minorităţilor. Sarcina este mai grea, fiindcă în condiţiile actuale nu ne putem baza pe sprijinul Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte proiectul de lege referitor la minorităţi, propunerile legislative enumerate mai sus reprezintă o sursă foarte bogată, ce poate fi utilizată la elaborarea articolelor acestuia. În contextul proiectelor anterioare, însă, trebuie să tratăm legiferarea autonomiei comunitare ca pe o problemă centrală.
