Zilele acestea, în stradă avem două eşantioane reprezentative ale celor două Românii, pe care le-am putea numi, pentru simplificare, cea antipesedee si cea pesedee. Antipesedeii sunt locaţi acum în Piaţa Victoriei (dar sunt originari din Piaţa Universităţii), în timp ce pesedeii se instalează în faţa Palatului Cotroceni.
Dacă te duci în Victoriei, afli că ceilalţi sunt spălaţi pe creier, aduşi cu autocarele. La Cotroceni vei afla că, dimpotrivă, ceilalţi sunt plătiţi de Soros şi de multinaţionale, că-s drogaţi şi nici n-au citit ordonanţele pe care le tot critică. Unii zic despre ceialţi ca sunt bătrâni şi ştirbi, ceilalţi – că sunt copii de bani gata îmbrăcaţi în haine de firmă. (Culmea e că, în 1990, la mitingurile feseniste se scanda “Boşorogii fără dinţi/ vor s-ajungă preşedinţi” – la adresa ţărăniştilor.) Cele două tabere se pun de acord atunci când e vorba că apără democraţia şi când scandează “De-mi-si-a!” sau “Ho-ţii, ho-ţii!”; în subsidiar, şi că a fost ceva greşit cu ordonanţele alea.
România antipesedee vede în ceilalţi duşmanul absolut – pentru că de 26 de ani au votat şi au adus la putere PSD-ul. România pesedee îi demonizează pe ceilalţi pentru că împiedică PSD-ul să-şi ducă la îndeplinire programul de guvernare care le va aduce bunăstarea. Şi tocmai aici este sursa tragediei: pentru fiecare din tabere, ceilalţi sunt nişte sub-oameni. Drept consecinţă, nici nu încearcă să asculte ce zic ceillaţi.
Sigur, nu poţi pretinde ca cei din Piaţă să fie de acord cu opiniile celor de la Cotroceni şi nici invers. Poţi însă să le ceri să accepte că ceilalţi sunt la fel de cetăţeni ca şi ei şi să le respecte dreptul la opinie. Numai că respectul dreptului la opinie nu se poate rezuma la “lasă‑i să protesteze, eu îmi văd de planul meu” (patent Iliescu – “lasă-i să fiarbă în suc propriu”). El presupune un efort de înţelegere a celuilalt. Nu poţi pretinde că-i respecţi opinia atât timp cât nu te întrebi, măcar un minut, dacă nu cumva el este cel care are dreptate.
De fapt, eşecul înregistrat în recenta campanie electorală de către partidele care formează actuala Opoziţie – USR şi PNL – poate fi explicat tocmai prin faptul că nu au făcut niciun efort de a înţelege “cealaltă Românie” şi de a i se adresa. În conţinutul şi în stilul discursurilor acestor partide nu a existat nicio vorbă adresată celor consideraţi electoratului captiv al PSD – aşa-zişii asistaţi sociali, perdanţii schimbărilor sociale, nostalgicii comunismului. Ori, ei există şi nu pot fi condamnaţi pentru că apără un guvern care le-a promis o viaţă mai bună.
Putem ironiza penibilul şefilor PSD care ameninţă că vor scoate în stradă milioane de manifestanţi dar sunt urmaţi cu greu de câteva mii de oameni. E normal să denunţăm ticăloşia celor care se prevalează de situaţia înjositoare a zecilor de mii de deţinuţi pentru a pune în libertate câţiva foşti demnitari şi pentru a scăpa de deosare penale pe alţii. Dar cei care i-au votat şi, iată, acum stau în stradă pentru ei sunt în continuare concetăţenii noştri şi trebuie trataţi cu respect – chiar dacă spun multe inepţii (de parcă, atunci când scandăm “DNA, să vină să vă ia”, am fi mai breji). Nu de alta, dar altfel nu le putem cere nici lor să-i asculte şi să-i respecte pe cei din Piaţă.
Tensiunile care s-au acumulat în societate sunt consecinţa lipsei comunicării dintre tabere. În mod normal, dialogul ar trebui iniţiat la nivelul politicienilor, dar se pare că ei nu au înţelepciunea să o facă. Dacă ei nu o au, să încercăm să o avem noi, în stradă. Ei, politicienii, îşi pot permite să trăiască în permanent conflict – ba, gurile rele ar putea spune că ei chiar se hrănesc din scandal. Dar noi, ceilalţi, nu ne putem permite asta: cand plecăm din Piaţă, ne întâlnim, mai devreme sau mai târziu, cu vecinul care vine de la Cotroceni.
Actuala stare, în care cele două Românii se desconsideră reciproc, atunci când nu se detestă de-a dreptul, nu poate aduce ieşirea din impasul în care ne găsim. Se pot repurta, de o parte sau de alta, victorii de etapă, dar nu se poate progresa.
