Ministrul german de Externe, Frank-Walter Steinmeier, a publicat recent, în cotidianul “Frankfurter Rundschau”, o serie de opinii referitoare la posibile mǎsuri de contracarare a ascensiunii partidelor de extremǎ dreaptǎ şi populiste în Parlamentul European. Domnia sa propune înfiinţarea în PE a unui Comitet împotriva rasismului şi a anti-semitismului. Acest comitet ar trebui “sǎ se ocupe nu doar sporadic, ci cu regularitate de provocǎrile xenofobiei, antisemitismului si extremismului care sfideazǎ ordinea europeanǎ de valori şi pentru a le da raspunsuri clare”. Nu mi-e clar care ar fi eficienţa înfiinţǎrii acestui nou comitet, dar nu despre asta îmi propun sǎ discut.
Cealaltǎ propunere a social-democratului german se referǎ la introducerea unui prag electoral pentru alegerile europarlamentare, obligatoriu pentru toate statele membre. Motivaţia ar fi cǎ “nu pot înţelege în ce fel alegerea unor micropartide (splinter parties), care de obicei sunt axate pe o singurǎ problemǎ, poate îmbunǎtǎţi reprezentarea spectrului politic al unei ţǎri”. Cǎ nu poate înţelege, e problema domniei-sale. Important e cǎ au înţeles judecǎtorii Curţii Constituţionale de la Karlsruhe, care tocmai au abolit (în februarie) pragul electoral, ca fiind neconstituţional. Argumentul Curţii germane a fost cǎ pragul electoral încalcǎ dreptul partidelor la şanse egale.
Rezultatul desfiinţǎrii pragului electoral în Germania a fost cǎ, din cele 96 de mandate, 7 au revenit unor partide care au obţinut mai puţin de 3% din voturi. Dintre acestea două s-au afiliat verzilor europeni, două au rǎmas neafiliate (NPD, extrema dreaptǎ, şi Die PARTEI, formaţiune anti-sistem) şi câte unul conservatorilor reformişti (ECR), liberalilor (ALDE) şi stângii europene (GUE/NGL). Aşadar, dacǎ omitem amǎnuntul cǎ cele douǎ partide dominante (popularii şi social-democraţii) nu au primit niciun mandat, nu e deloc clar cǎ de pe urma desfiinţǎrii pragului electorate ar fi beneficiat partidele extremiste).
Teza cǎ partidele care se concentreazǎ asupra unor probleme punctuale nu ar aduce un spor de reprezentativitate mi se pare amendabilǎ. Partidele “main-stream”, care îşi propun câştigarea alegerilor şi asumarea rolului conducǎtor, au tot interesul sǎ controleze cât mai bine societatea în ansamblu. De aceea, ele vor avea mereu tendinţa ca atunci când adoptarea unei soluţii opune majoritatea unei minoritǎţi sǎ opteze pentru alternativa majoritarǎ. Astfel, problemele minoritǎţilor vor fi mereu lǎsate la coada agendei guvernanţilor. Dar faptul cǎ partidele minoritare obţin totuşi voturile unui numǎr semnificativ de cetǎţeni (cât sǎ ducǎ la adjudecarea unui mandat) înseamnǎ cǎ problemele respective sunt semnificative şi ele trebuie aduse în atenţia forurilor deliberative europene sau naţionale. La urma urmei, democraţia înseamnǎ respectul minoritǎţii, altfel alegerile libere nu pot împiedica transformarea în dictaturǎ (şeful diplomaţiei germane ar putea sǎ ştie asta, din experienţa naţionalǎ).
Cauzele ascensiunii partidelor extremiste şi populiste nu au legǎturǎ cu pragul electoral. Steinmeier însuşi recunoaşte cǎ succesul partidelor xenofobe se datoreazǎ severei crize economice şi financiare, creşterii şomajului (mai ales în rândul tinerilor), privaţiunilor impuse de reforme. Soluţiile stau în eliminarea cauzelor – în ultimǎ instanţǎ, trebuie reclǎdit sentimentul cǎ Europa unitǎ înseamnǎ promisiunea unei vieţi mai bune.
Introducerea pragului pan-european nu ar fi un remediu nici din punct de vedere tehnic. Frontul Popular (Franţa), UKIP (Marea Britanie) Jobbik (Ungaria), Zorile Aurii (Grecia), FPO (Austria) reprezintǎ principalele partide de extremǎ dreaptǎ sau populiste din Parlamentul European, iar ele nu ar fi putut fi împiedicate sǎ ajungǎ aici de niciun prag electoral. Eventual, ar fi obţinut ceva mai multe mandate, prin redistribuire.
Funcţia principalǎ a pragului electoral, ca şi a altor prevederi restrictive (cum sunt, în România, cele privind înfiinţarea partidelor), este de a pǎstra monopolul puterii pentru un numǎr redus de partide, descurajând şi împiedicând pǎtrunderea unor noi forţe pe scena politicǎ. Consecinţele le vedem în fiecare zi.
