La sfârşitul anilor ’90, când dezvoltarea internetului era în floare, Douglas Edwards şi-a asumat un risc: şi-a pӑrӑsit jobul din domeniul marketingului la o companie old-media, pierzând $ 25.000 din salariu , pentru a lucra la o afacere micӑ şi necunoscutӑ de Internet. Era de la sine înţeles cӑ noul angajator pierdea bani şi firma supravieţuia pe capitalul de risc. Dar spre deosebire de tinerii liberi, de 20 de ani care populau afacerile la început din Silicon Valley, Edwards nu putea risca prea mult: avea 41 de ani, o ipotecă, trei copii şi o soţie îngrijoratӑ. El spera sӑ îşi recupereze vechea slujbӑ dacӑ compania rӑmânea fӑrӑ bani.
Primii utilizatori ai produsului companiei erau de asemenea îngrijoraţi pentru viitorul companiei. Unii dintre ei, neînţelegând cum afacerea poate continua fӑrӑ profit, s-au oferit sӑ doneze bani pentru companie. Au fost refuzaţi politicos.
Dar lucrurile au mers bine pânӑ la urmӑ, Edwards era angajatul nr. 59 al Google. „I’m Feeling Lucky”, titlul cӑrţii, provine de la un buton rar folosit de pe pagina de start a Google. Cartea reprezintӑ amintirile sale, timp de cinci ani, lucrând la poate cea mai neobişnuitӑ şi ambiţioasӑ companie din America.
Sӑ spunem lucrurile mai puţin bune despre carte la început. „I’m Feeling Lucky” nu are aceeaşi adâncime, sferӑ de acţiune şi detalii precum „Googled” a lui Ken Auletta şi „In the Plex” a lui Steven Levy. Este o cronicӑ a experienţelor din fiecare zi, uneori plictisitoare, a unui personaj care nu avea un rol important în companie.
Totuşi, Edwards reuşeşte sӑ recreeze o perioadӑ pierdutӑ a industriei online. Când a început sӑ lucreze la Google în 1999, pe post de director de marketing al consumatorului şi mӑrcii, portalurile, adicӑ site-urile care ofereau ştiri şi linkuri spre diverse subiecte, erau în vogӑ. Motoarele de cӑutare din acea vreme, AltaVista şi HotBot, erau la acelaşi nivel. Google nu reuşea sӑ comunice cu ziare precum San Jose Mercury News şi San Francisco Chronicle. Wall Street era de asemenea mai interesat de portaluri decât de plictisitoarele motoare de cӑutare.
Edwards îşi fӑcea slujba fiind un adept al înţelepciunii convenţionale. Într-o prezentare timpurie, el a spus cofondatorului, Larry Page şi altor angajaţi cӑ doar marketingul, şi nu tehnologia, poate diferenţia Google de restul motoarelor de cӑutare. „Într-o lume în care toate motoarele de cӑutare sunt la fel, trebuie sӑ ne bazӑm pe creearea unui nume care sӑ ne diferenţieze de competiţie.” Susţinea el.
Cei din camera în care avea loc prezentarea au rӑmas tӑcuţi. Apoi Page i-a rӑspuns: „Dacӑ nu putem câştiga bazându-ne pe calitate, atunci nu ar trebui sӑ câştigӑm deloc.”
Lumea a realizat în scurt timp calitatea algoritmului de cӑutare a lui Google. Iar Edwards şi-a dat seama cӑ lucra la o companie neconvenţionalӑ, chiar şi dupӑ standardele din Silicon Valley. Lucra într-o companie în care cei ce se ocupau de marketing pӑreau sӑ aibă cam aceaşi importanţӑ precum cei care se ocupau de curӑţenie. Page şi cofondatorul Sergey Brin erau fericiţi sӑ priveascӑ competiţia investind milioane de dolari pentru promovare. „Niciodatӑ sӑ nu amâni lansarea unui produs datoritӑ unei probleme de marketing.” A fost avertizat Edwards.
Altӑ concepţie a companiei Google era sӑ angajeze doar cei mai buni ingineri. Desigur, fiecare companie pretinde cӑ angajeazӑ doar cele mai talentate persoane. Ce l-a impresionat pe Edwards erau extremele la care Google ducea acest concept, mai ales în timpul unei explozii a internetului când companiile angajau orice pasionat de tehnologie. Primul administrator al sistemelor pe care l-a întâlnit Edwards era un magicican al reţelelor, autodidact, ce avea o diplomӑ medicalӑ de la Yale. Acesta demonstra importanţa pe care patronii o dӑdeau diplomelor din orice domeniu. Google cerea celor ce aplicau pentru un post sӑ aducӑ rezultatele la examenul SAT. Cei de la Google erau convinşi cӑ acele numere dovedeau inteligenţa şi nu doar aptitudinile şcolare.
Când compania a pus mesajul de recrutare „Eşti genial. Noi angajӑm.” pe prima paginӑ a motorului,
Edwards s-a plâns cӑ doar un un procentaj infim din vizitatorii paginii sunt calificaţi sӑ lucreze pentru Google. Indiferent de acest lucru, compania era pregӑtitӑ sӑ piardӑ timpul uitându-se pe milioane de aplicaţii, pentru a-i gӑsi pe cei câţiva potriviţi pentru job.
Edwards a observat de asemenea accentul pe care îl punea Google pe satisfacerea clienţilor. E adevӑrat cӑ uneori, compania era uimitӑ de îngrijorarea utilizatorilor pentru confidenţialitatea e-mailurilor lor deoarece la un moment dat reclamele prezente în Gmail erau bazate pe o analizӑ a informaţiilor din e-mailuri. Când inginerii au propus sӑ stabileascӑ preţurile reclamelor dupӑ numӑrul de clickuri şi nu dupӑ numӑrul de afişӑri, Edwards nu a fost convins pânӑ nu i s-a demonstrat cӑ în acest fel utilizatorii vor vedea reclame mai apropriate de interesele lor. Edwards a scris o serie de epigrame ce rezumau filozofia Google: „ Concentrezӑ-te pe utilizator şi restul va urma.”
Deşi Edwards şi-a pierdut slujba în 2005 în timpul unei reorganizӑri, carte „I’m feeling Lucky” nu regӑseşti semne de amӑrӑciune şi resentimente în carte. Carte nu dezvӑluie nici un scandal decât dacӑ pui la socoteala nişte situaţii comice cu tentӑ sexualӑ din camera de dormit. E greu sӑ fii un fost angajat nemulţumit când ai rӑmas cu un portofoliu de acţiuni la Google ce au un preţ de 20 de cenţi.
Aparenta sa lipsӑ de resentimente este un punct forte al cӑrţii. O slӑbiciune ar fi faptul cӑ are greutӑţi evidente în a sorta informaţiile importante de cele plictisitoare. Asta are ca rezultat prezenţa multor detalii birocratice în carte. Din fericire pentru cei care utilizeazӑ Google, algoritmii companiei se pricep mai bine la sortat informaţiile.
