Spitalele din orașele mici abia își mai duc zilele. Și totuși, acolo există oameni care vor cu tot dinadinsul să supraviețuiască, în numele jurământului față de meseria lor și față de pacienți. Exemplul medicului pediatru Agneta Pal din Câmpulung Moldovenesc este emblematic.
Câți copii i-au fost pacienți în aproape o jumătate de secol? Să spui cifre – 100.000 sau 300.000 – e mai puțin important. Altceva este elocvent pentru Agneta Pal. Vin la ea, pentru consultații, oameni nu numai din Câmpulung Moldovenesc, ci și din Vatra Dornei, din orașul Suceava, dar și din felurite comune ale județului. La ușa sa au bătut, nu de puține ori, oameni cu părul cărunt care-și țineau nepoții de mână. Ei zic ceva de genul – „Doamnă, dumneavoastră m-ați consultat pe vremea când eram tânăr. Apoi am venit cu copilul meu la control. Acum, iată, sunt cu nepotul“. Trei generații. La același spital. La același medic.
La primul etaj, în camera pentru medici
Să spui că în orașul acesta toți o cunosc pe Agneta Pal e un mare adevăr. Nu numai că, însoțind-o la un moment dat pe stradă, văd cum trecători de toate vârstele o salută cu mult respect, adresându-i-se cu „doamnă doctor“. Dar și când am ajuns prima oară la unitatea medicală, întrebând pe cei care mi-au ieșit în cale de femeia pe care o căutam, voci din toate părțile au sărit să-mi spună, la Pediatrie, etajul întâi. Urc spre destinație, iar în capătul culoarului o siluetă zveltă își întoarce privirile, auzindu-mi, de departe, pașii. Părul alb contrastează cu limpezimea ochilor, dar mai ales cu dezinvoltura mersului.
M-a invitat în încăperea pe ușa căreia scrie „Camera medici“ sau pur și simplu camera de gardă. Un spațiu îngust, dar plin de lumină, dominat de biroul din mijloc. De jur-împrejur, parcurgând cu privirea cele patru laturi, văd trei dulapuri din fier, un pat mic, din lemn, două măsuțe. Suntem în primele zile ale lui martie, așa că i-am adus flori. Remarc privirea aceea a femeii care știe să se bucure cu adevărat de ceva frumos. Mă invită să stau unde poftesc. Gazda se așează la micul ei birou. Ascultă întrebările și răspunde scurt și la obiect. Și uite așa nici nu știu când trece timpul.
Ora zece, fix
Mi-a propus ora zece pentru vizita la spital. Mai devreme, își vizitează pacienții, le dă medicația necesară. Apoi, de la ora 14.00, rămâne să se ocupe de copiii și tinerii internați. De la pediatrie, infecțioși, neonatologie, cezariene și nașteri premature. Plus consultul pentru cazurile de până-n 18 ani care ar putea ajunge la operație. “Sunt nopți în care nu dorm. Dacă ar fi să calculez, în medie, dorm cam patru-cinci ore în 24 de ore. Când simt că nu mai pot, la prânz, ațipesc puțin. Dar numai până la ora 14.00, când colegele mele pleacă din secție“, îmi descrie programul zilnic. Faptul că locuiește în spital, de cinci ani, este o necesitate stringentă, în condițiile în care nu mai există gărzi permanente. „Directorul mi-a propus să asigur urgențele. Nu se mai putea plăti o linie de gardă“, vine explicația.
Cuvinte care plâng
Trece cu amintirile sale și pe la casa mare, frumoasă, din Câmpulung Moldovenesc, pe care a vândut-o după moartea soțului. Au trecut deja 18 ani de când e văduvă. Bărbatul ei a fost tot medic. Și tot pediatru. Amândoi clujeni. „Nu mai puteam să stau în casa aceea. Am locuit acolo, împreună, 30 de ani“, sunt cuvinte care plâng. Cu banii obținuți a cumpărat două apartamente, la Arad, unul pentru unicul ei copil, altul pentru ea. Fiul este, la rândul său, medic, în specialitatea ortopedie, la Spitalul din Arad. „Acolo am plănuit să mă retrag și eu. Dar încă nu știu când“, simt în spusele interlocutoarei mele că planul acesta mai are foarte mult până când va fi pus în aplicare.
Câte un stetoscop pentru cei care-i urmează calea
Are o nepoțică de opt ani, Ariana, care vine în vacanță, vara, în Bucovina. Bunica își aduce nepoata în spital. Nimic ieșit din comun. Pentru că, mi se destăinuie, și fiul ei a crescut în camera de gardă. Doctorul speră ca, într-o zi, să-i dea Arianei, în dar, un stetoscop. Dacă va urma calea medicinei. A mai avut, de-a lungul anilor, rezidenți cărora le-a insuflat dragostea pentru pediatrie. Povestește de încă trei stetoscoape pe care le-a dăruit până acum unor tinere de excepție, apropiate sufletului ei, tocmai pentru că au demonstrat dorința de a-i călca pe urme. Se referă în special la faptul că le-a format caracterul, alături de iscusința profesională. „Le-am predat ștafeta“, explicându-mi complexitatea pediatriei, vaste cunoștințe fiind trebuitoare celui care practică această specialitate.
Prima pe țară, în promoția ei
Ne întoarcem mult în trecut, până în anul 1967, când Agneta Pal a terminat Medicina, la Cluj, cu media zece. A fost prima pe țară, în promoția ei. Din anul al treilea de facultate și-a ales pediatria. „Este cea mai frumoasă ramură a medicinei“, spune cea care, pe atunci, nu se mulțumea doar cu cât afla de la cursuri. Mergea în spital, să vadă cu ochii ei cazuri grave, dar mai ales soluțiile cele mai eficiente de tratament. „Aceasta este o meserie în care trebuie să faci tot ce poți. Să fii cel mai bun. Să nu accepți locul secund“, atât de apăsate îi sunt cuvintele, încât aproape că nu mai e nevoie să le scriu pe propriu-mi caiet, ca să le țin minte. Anul trei al facultății înseamnă și momentul când își leagă destinul de soțul ei. Fiind cu câțiva ani mai mare, el terminase studiile, fiind repartizat tocmai la Botoșani. „Ne vedeam foarte rar în perioada aceea. Eu la facultate, el deja medic“, rememorează.
De la 1 noiembrie 1967, în Spitalul din Câmpulung Moldovenesc
Soția urmează, după studii, aceeași cale, spre nord-vestul țării, dar se oprește, remarcă ea, zâmbind, mai aproape de Cluj, unde i s-a oferit un post în spitalul orășenesc. Astfel apare pe harta destinului lor orașul Câmpulung Moldovenesc. „Am venit aici în ziua de 1 noiembrie 1967“, aud precizarea. După trei ani și-a dat rezidențiatul pe post, după alți trei ani examenul de specialitate. A urmat stagii de perfecționare la Cluj, dar și în București, la spitalele „Grigore Alexandrescu“, „Emilia Irza“ și „Fundeni“. A venit rândul examenului de primariat, în 1992. Ajunge, un an mai târziu, șeful secției Pediatrie a Spitalului din Câmpulung Moldovenesc, post ocupat timp de un deceniu. Până când s-a apropiat vremea dosarului de pensionare. Dar ce rost are un asemenea detaliu birocratic, când omul are, în suflet, vigoarea unui tânăr?!
A renunțat la pensie, pentru pacienții ei
Constrângerile bugetare și criza economică, de după 2009, aduc sumbra veste de la București. Guvernul decide că nu mai poți să primești, în același timp, și salariu, și pensie. Am vrut să știu de la Agneta Pal dacă a avut măcar un moment de ezitare când a fost pusă în fața acestei alegeri. Mi-a spus clar – nu. Fără să clipească, a renunțat la pensia ei de 2.200 de lei, preferând să lucreze mai departe în spital. Nu s-a gândit la cifre, la salariul mai mic, în comparație cu pensia. Copiii care o așteptau în saloane i-au risipit toți norii negri din acea perioadă. „Acum am revenit la vechea situație. Salariul și pensia sunt drepturi din nou respectate“.
„Medicina e știință și conștiință“
Dincolo de latura practică, observ că pune, ca medic, accentul pe caracter. „Eu am fost printre ultimele generații ale întemeietorilor Medicinei din Cluj“, ținând să-i amintească pe profesorul Iuliu Hațieganu, pe academicianul Preda, pe profesorii Goia, Moga, Secăreanu, Manta. „Am fost educată după principiul profesorului Hațieganu. Medicina e știință și conștiință“. Și continuă – „devotamentul pentru omul bolnav este esența medicinei. Cine vrea să se afirme în medicină, să meargă în spital. Trebuie să muncești și să te pui la punct cu cazuistica. Medicina trebuie practicată cu multă dăruire și conștiință. Nu se poate să spui că ai terminat programul sau că ești în concediu. Tot timpul trebuie să fii la datorie“.
„Nu există mai mare satisfacție decât atunci când un copil te îmbrățișează“
Ascultând-o, îmi dau seama că până și o vorbă bună poate fi la fel de importantă pentru pacient, nu doar medicamentele. Atunci când se referă la pediatrie. „Nu există mai mare satisfacție pentru mine decât atunci când un copil te îmbrățișează, după ce l-ai tratat și l-ai vindecat. Pediatria este o meserie nobilă. Copiii nu simulează, iar rezultatele sunt fantastice“. Cu toate că sunt și clipe mai puțin plăcute. Atunci când depistează o boală incurabilă la un pacient care ar trebui să aibă toată viața înainte. „Cancerele te afectează sufletește. Este cel mai greu moment atunci când trebuie să spui unui părinte ce diagnostic are copilul lui”.
Dar nu e numai atât. Pentru că, de aproape 30 de ani încoace, mai precis după accidentul nuclear de la Cernobîl, s-a constatat înmulțirea, la copii, a malformațiilor, în special cele cardiace. Cu nimic mai prejos, din păcate, sunt și alte anomalii, de data asta ale conștiinței, pe care doctorul le remarcă în ultimii ani. Tineri care consumă etnobotanice și alcool. Ce să mai spui când auzi de comă alcoolică la 14 ani?! La fel de dureros este că, de multe ori, părinții nici nu știu ce fac copiii lor. Unii pacienți sunt aduși la spital de partenerii lor de fărădelegi.
Sfaturi pentru tinerele mame
Cât privește nou-născuții, are un principiu pe care-l aplică față de tinerele mame. Ele nu pleacă din maternitate înainte ca medicul să le facă instructajul. Să respecte, în primul rând, programarea pentru vaccinare. Le vorbește despre călirea organismului. Micuțul trebuie să stea în aer liber. „Mamele nu pleacă din maternitate până nu le fac instruirea“, se arată fermă interlocutoarea mea. Și în acest caz e un motiv de oftat. Când te gândești că apar tot mai multe adolescente în pragul de a deveni mămici. „Am avut zilele trecute o cezariană la 16 ani“. Aproape că nu-ți vine să crezi când auzi că, la 20 de ani, o femeie vine la spital să nască cel de-al patrulea copil. Discuția intră de data asta pe un drum care nu are legătură cu medicamentele. Pentru că e nevoie, suntem amândoi de acord, de cu totul alte mentalități, ca să schimbi un astfel de stil de viață.
La 55.000 de locuitori, 15 medici în spitalul orășenesc
Anul trecut, în decembrie, a fost omagiată cu ocazia unei ceremonii dedicate oamenilor din județul Suceava care sunt adevărate modele de viață pentru comunitățile în care trăiesc. Cuvinte frumoase s-au spus la Gala Top 10 Suceveni. Dar dincolo de vorbe e bine să privim la realitatea cruntă a sistemului sanitar românesc. Așa cum aud de la cel care conduce Spitalul Municipal din Câmpulung Moldovenesc, doctorul Eugen Ciosnar. O unitate medicală care mai are acum doar 15 medici, la un oraș cu 55.000 de locuitori. „Cinci medici au plecat de la noi în ultimii zece ani. Unii se duc în ambulator, alții în străinătate. Nu rămân în spital, unde salariile nu depășesc 2.000 de lei“, dându-mi ca exemplu chiar Secția de Pediatrie, unde au mai rămas doi doctori. Alături de cea pe care am cunoscut-o deja, mai este încă un cadru medical de specialitate, tot pensionar. La fel de gravă este problema și în cazul Secției de Reanimare. „Acolo avem un singur medic, pensionar, din Republica Moldova“, zice oficialul.
Speranța încă mai trăiește
Ce te faci însă când vezi că, pe de-o parte, ai tot mai puțini medici, iar pe de altă parte numărul pacienților crește? „Luna asta am avut cu Casa de Asigurări de Sănătate contract pentru 480 de pacienți, dar ne-au venit 590 de pacienți“. Mă gândesc la ce-mi spusese doamna Pal, că în weekend ajung la spital, cel puțin pentru consultații, foarte mulți oameni, pentru că în acele zile cabinetele medicale sunt închise. Ce să mai spui că în mediul rural medicii de familie, dacă au cabinet, vin acolo de câteva ori pe săptămână. „Pediatria înflorește în centrele universitare. Situația e, în schimb, gravă în spitalele din orașele mici“, vorbește specialistul, cu mâhnire, despre domeniul la care ține atât de mult. Trăgând nădejdea că autoritățile vor face, în cele din urmă, ceva pentru a schimba situația asta.
„Am făcut meseria asta cu forța pe care Dumnezeu mi-a dat-o“
La finalul discuției noastre, de peste două ore, mă invită, de la 16.30, să asist la slujba de la Biserica Romano-Catolică, de care aparține, dedicată Căii Crucii Mântuitorului. Mi se oferise ocazia de-a lua parte la cele câteva clipe de răgaz pe care medicul și le permite. Stând alături de ea, într-una din bănci, am ascultat-o cum cântă, rostind cu grijă fiecare cuvânt. Doar situațiile speciale, din spital, o împiedică să vină, de fiecare dată, la slujbă. De pacienții ei se mai desparte, pentru scurt timp, și când dă o fugă la Cluj, la mormântul soțului.
„Am făcut meseria asta, toată viața, cu forța pe care Dumnezeu mi-a dat-o. Am credința neclintită în Dumnezeu și în oameni. Dragostea pentru meserie și familie sunt cele mai importante“.
Apoi îmi amintește de rugăciunea de la trecerea dintre ani, când a mulțumit timpului trecut, gândindu-se totodată la puterea de care are nevoie în zilele ce vin. „Numai o boală mă va opri să mai stau aici, în spital“, îmi spusese mai înainte Agneta Pal. Așadar, nu de la autorități are speranțe. Ci doar de la divinitate…