A fost odată un președinte care a muncit pentru ”liniștea noastră”. Iar ca să fim foarte ”liniștiți”, s-a înconjurat de patrioți antimaghiari și de mineri cu epoleți și a dus România spre culmile consolidării fostei Securități. După el, a venit președintele care a deranjat ”minerii” de tip nou, iar la final de mandat s-a declarat învins de sistem și a dat ștafeta vechiului președinte, care a câștigat în turul al doilea luptând cu reprezentantul ”patrioților”. În fața răului mai mare, românii au ales răul mai mic, iar ”patrioții” și ”minerii” și-au strâns mâinile cu satisfacție.
Până în 2004, România contractase o grămadă de credite, semnase mai multe acorduri internaționale legate de privatizarea societăților comerciale ale statului, lichidase o serie de mari întreprinderi, tăiase și vânduse la fier vechi tone de echipamente ale acestora. Din cenușa ”tranziției” au răsărit baroni semidocți, miliardari de carton și politicieni de mucava. Combinatorii lumii tranziției și-au asigurat bătrânețea, iar poporul a dovedit că marea lui calitate este știința supraviețuirii cu salarii mici și pensii și mai mici printre ruinele unui prezent trist.
Din 2004, pentru că lucrurile trebuiau organizate, un marinar a anunțat că se ia la trântă cu statul mafiot pentru ca poporul să trăiască bine. Trânta s-a dovedit o îmbrățișare tandră cu blonde, brunete, frați de sânge sau de cruce, îmbrățișări care au produs copii de mare valoare în toate instituțiile dedicate supravegherii și protecției poporului. Viguros, în ciuda coloanei vertebrale fragile, noul președinte și-a hrănit copiii cu tot ce avea țara mai bun de oferit: bani de toate culorile (dar mai mult negri), funcții, autoturisme care mănâncă jar, palate de marmură. I-a legat cu lese scurte de ceasurile de neprețuit și i-a dresat să facă aport cu fiecare ciolan mai cumsecade. Între nunțile marilor familii de nobili rromi și creditele de multe milioane de euro luate de neamurile sale de la băncile statului, măria-sa și-a plimbat în sunet de trompete jivinele pe axa București-Londra-Washington, punându-le să facă frumos la fiecare expoziție internațională.
Armonizarea trompetelor nu a fost deloc dificilă. Făcute din alamă ieftină, ușor de îndoit, măria-sa le-a oferit ceea ce părinții lor nici nu visaseră: șansa de a face parte din fanfara principală. Muștiucurile, acoperite sau nu, au dovedit talent și au dat vânt din pupa măriei-sale. Statul mafiot a devenit statul de drepți, iar țepele din Piața Victoriei s-au echipat în portocaliu și s-au aliniat corect, în sunet de fanfară, în siajul corăbiei de la Cotroceni.
Sub domnia măriei-sale, educația, cultura, sănătatea și, mai ales, bunăstarea poporului au cunoscut multe coborâșuri, ajungând aproape de colaps. Medicii au fost invitați cu drag să plece spre alte zări, o serie de spitale s-au închis, autostrăzile au refuzat să crească, iar economia a dat rateu după rateu. Statul de drepți s-a consolidat, iar o nouă generație de epoleți și-a asumat apărarea acestuia de privirile curioase ale cetățenilor. Iar poporul care nu s-a dispensat de satele cu toalete pitorești în fundul curții a continuat să se târască între facturi și magazine second-hand, așa cum îi șade bine unui popor asigurat cu o centură de siguranță mai tare decât orice aliaj de aluminiu: centura FMI.
Anii au trecut, mandatele comandantului s-au terminat, iar la cârma de la Cotroceni a fost așezat un sas de sticlă tăcut ca un bibelou, cu suficiente case pe inventar ca să fie cuminte și să nu se certe decât cu paltonul fără aghiotant. Puii de lele au devenit dulăi, și-au marcat teritoriile fiecare, iar de la statutul de șef de scară în sus nimeni nu putea progresa fără binecuvântarea câinilor de serviciu. Cei binecuvântați și-au făcut vacanțele în paradisuri fiscale ca Insulele Seychelles, iar poporul și-a continuat parcursul fericit între magazinele second-hand și casele de amanet, cu mici pauze în farmacii și dispensare.
Odată cu mutarea matelotului într-o bărcuță de apă dulce și profitând de venirea bibeloului de sticlă, dulăii mai puternici s-au înfipt în carnea celor mai slabi. După o perioadă în care puterea executivă a fost încredințată nu știm din ce motiv unei echipe transeuropene a cărei performanță a fost menținerea inițială a condițiilor de trai ale poporului, s-a trecut la alegeri. Reorganizarea s-a lăsat cu vânătăi și chiar cu dispariții definitive. Trompetele dotate cu muștiucuri noi cântă spre pupele ambarcațiunilor revopsite, iar o iarnă aprigă a cuprins spațiul carpato-danubiano-pontic. O iarnă a vrajbei noastre care l-ar face invidios pe Steinbeck, dar care îi face fericiți pe pitbull-ii cu epoleți. Ei mușcă strâns, așa cum au fost dresați, din viitorul unui popor care parcurge aceleași drumuri între magazinele second-hand și casele de amanet. Cu pauze din ce în ce mai lungi în farmacii și dispensare.
