Conform ultimului Eurobarometru (mai 2016), a scăzut dramatic încrederea în două instituţii despre care ne obişnuisem să ştim că reprezintă un fel de piloni ai democraţiei româneşti. Este vorba despre Uniunea Europeană, care a pierdut 11 puncte procentuale, şi despre justiţie, faţă de care încrederea a scăzut cu 13 puncte (de la 48% la 35%).
Dacă în cazul Uniunii Europene este vorba de o mai veche tendinţă de erodare, în cazul sistemului judiciar avem o depreciere nu doar masivă, dar şi neaşteptată, urmând unei lungi perioade de stabilitate sau chiar ascensiune. Dacă în anii trecuţi încrederea românilor în justiţie era comparabilă cu media europeană, acum se înregistrează o diferenţă substanţială (pentru cele 28 de state, încrederea medie este de 51%, mai mică fiind doar în Bulgaria, Croaţia, Slovenia şi Slovacia).
(Se impune un bemol. Este posibil ca scăderea înregistrată în sondajul realizat de TNS să nu corespundă unui fenomen real. Propoziţia standard „marja de eroare este de X%, la un nivel de încredere de 95%“ trebuie înţeleasă în sensul că în 95% din cazuri eroarea de măsurare va fi mai mică decât cea anunţată. Dar în 1 din 20 de sondaje, care nu e neapărat al 20-lea, sau pentru 1 din 20 de indicatori eroarea poate fi mai mare. Vom afla dacă cifra înregistrată acum de indicatorul „încredere în justiţie“ a reprezentat sau nu unul din aceste cazuri rare cu ocazia următorului Eurobarometru, cel din toamna viitoare.)
Ministra Justiţiei, Raluca Prună, a anunţat că va solicita Consiliului Suprem al Magistraturii să ana-lizeze cauzele care au dus la scăderea încrederii cetățenilor români în justiție și în sistemul judiciar. Ipoteza emisă de către doamna mi-nistru este că pierderea de încredere s-ar datora unei supraexpuneri a sistemului de justiţie în spaţiul public. Este adevărat, mai ales după ce au fost pronunţate condamnări în cazurile vizând personaje cu mare vizibilitate (Voiculescu, Dragnea), a existat un fel de contraofensivă desfășurată prin canalele media „prietene“ condamnaţilor. Disputa a fost inegală, căci în timp ce suporterii condamnaţilor au avut mij-loacele de a-şi expune argumentele cu multă expresivitate, justiţia nu a putut comunica decât prin intermediul unor hotărâri judecătoreşti extrem de tehnice. În plus, motivările deciziilor au venit, de regulă, cu mari întârzieri după pronunţarea condamnărilor, atunci când opi-nia publică receptase deja, în mod repetat, punctele de vedere ale părţii adverse.
Până va veni analiza CSM, ar trebui să încercăm să găsim o explicaţie pentru această neaşteptată cădere în subiectele care au fost aduse în atenţia publicului în ultimul an. În primul rând, ar trebui să ne gândim la avalanşa de dosare penale deschise în legătură cu posibilele abuzuri de la ANRP. Dacă acuzaţiile sunt adevărate (în opinia publică funcţionând principiul „nu iese fum fără foc“), atunci înseamnă că samsarii travestiţi în cumpărători de drepturi litigioase au beneficiat de bunăvoinţa vinovată a instanţelor de judecată.
Întreaga industrie a cumpărării de drepturi litigioase nu ar fi fost posibilă fără deficienţele în funcţionarea sistemului judiciar care au făcut ca mii de persoane ce încercaseră să-şi revendice drepturile asupra unor proprietăţi confiscate abuziv să fi renunţat la a-şi căuta dreptatea în tribunale, preferând să-şi vândă pe sume derizorii drepturile pe care nu şi le putuseră obţine pe căile fireşti. Ce poate gândi omul obişnuit despre sistemul care a refuzat ani la rând să facă dreptate celor îndreptăţiţi, dar a dat cu deosebită celeritate câştig de cauză câtorva şmecheri care profitaseră de pe urma disperării celor care – iată – fuseseră deposedaţi pentru a doua oară?
Un alt subiect care a stat în atenţia publicului a fost scandalul reducerii pedepselor cu închisoarea în baza unor aşa-zise lucrări ştiinţifice de care beneficiaseră personaje care era evident că nu aveau capacitatea de a le scrie. Pentru orice om cu bun-simţ este evident că cei care deciseseră eliberările condiţionate nu voiseră să cerceteze cu minimă atenţie respectivele aşa-zise „lucrări ştiinţifice“. Cu alte cuvinte, din nou, abuzurile nu ar fi fost posibile fără ajutor din interiorul sistemului.
Avem de-a face cu situaţii în care oameni cu bani au beneficiat de complicitatea unor componente ale sistemului judiciar, iar reacţiile din partea CSM au lipsit.
În ambele cazuri, în detrimentul omului obişnuit, care fie că nu reuşeşte să obţină dreptatea, fie că, dacă greşeşte, nu beneficiază de aceeaşi clemenţă. În felul acesta, justiţia s-a situat, din punctul de vedere al percepţiei publice, de partea categoriei profund antipatice a celor bogaţi, de unde dramatica pierdere de popularitate.
