General de brigadă, inginer mecanic, licențiat în litere, Vasile Parizescu este cunoscut mai ales ca pictor și unul dintre cei mai mari colecționari de artă, fiind și președintele și fondatorul Societății Colecționarilor din România.
Cu mulți ani în urmă mă intersectasem cu un alt mare colecționar care mă impresionase prin pasiunea lui pentru artă, Dan Nasta, un om care își sacrifica existența materială, trăind mai mult decât modest, doar pentru a se înconjura de obiecte de mare frumusețe și cu un istoric fabulos în spate.
Acum, Vasile Parizescu m-a surprins înainte de a pătrunde – recunosc cu sfială, dar și o mare curiozitate – în casa muzeu în care locuiește, întrebându-mă la telefon cum să mă aștepte îmbrăcat. A adăugat imediat, oarecum amuzat de tăcerea mea, dacă este cazul să-și pună ținuta cu care iese la expoziții sau să mă aștepte cu papionul și sacoul cu care obișnuiește să stea în casă. Și așa ne-am și cunoscut, acasă la el, unde am fost invitată încă de la început să mă așez într-un balansoar din 1830! Era, se pare, destinat pentru Belle Arte, profesorii săi din școală, Ion Popescu Negreni și Costel Nicolaevici, chemându-l pe tatăl lui Vasile Parizescu și spunându-i că băiatul are talent și ar fi bine să-l încurajeze să urmeze o carieră în arte plastice.
Situația financiară a familiei, când a venit momentul admiterii la facultate, se schimbase prin darea afară din armată a tatălui și încadrarea lui ca muncitor la Întreprinderea Franco-Română din Brăila, l-a determinat să urmeze Școala Militară de Artilerie de la Pitești, pe care o absolvă în 1947. În paralel, se va înscrie și la Facultatea de Litere și Filosofie din București pe care o finalizează în 1949 cu lucrarea de licență “Filosofia în poezia lui Eminescu.“. În același an intră și la Academia Tehnică Militară, Facultatea mecanică de tancuri și automobile, care-i aduce specializarea de inginer mecanic. Cariera militară și-a urmat-o fără piedici, spunând întotdeauna ceea ce gândește, până în anul 1959, când, aproape repetând soarta tatălui, a fost dat afară din armată.
Licența în litere cu teza despre Eminescu a fost însă nu numai un moment interesant din viața lui, dar și începutul unei bune relații cu George Călinescu, mare colecționar, ale cărui romane, spune domnul Parizescu, s-au datorat tocmai acestei pasiuni pentru artă. “Soarta a fost pentru mine, calea străjuită de Dumnezeu, elementul principal care mi-a guvernat viața“, spune Vasile Parizescu relatând povestea licenței lui în Litere. El crede că există o soartă nu numai pentru om, ci și pentru lucruri. Destinul nu este numai al oamenilor, este al tuturor elementelor ce există în Univers și pe care le descoperim continuu, întâmplarea jucând de multe ori un rol esențial. Tot întâmplarea a făcut ca lucrarea lui de licență să „cadă“ în mâna lui George Călinescu, în loc de a fi citită de Panaitescu Perpessicius, brăilean ca și Vasile Parizescu, pe care-l cunoștea de mic. După ce a citit lucrarea, George Călinescu l-a chemat la o discuție. După o așteptare de vreun sfert de oră care i-a dat prilejul lui Vasile Parizescu să admire interiorul casei lui Călinescu, cu obiecte de artă de o mare frumusețe și valoare – cărți, tablouri, covoare și tapiserii foarte vechi -, tocmai când militarul din el se pregătea să plece considerând întârzierea neacceptabilă, a apărut și George Călinescu. „De cum a intrat a început să strige furios la mine, întrebându-mă cum am putut să scriu asemenea prostii despre părerile lui asupra lui Mihai Eminescu.
Având în vedere că eu aveam o carieră, eram realizat profesional și nu-mi făceam probleme pentru licența în Litere, i-am răspuns franc: „Nu vă supărați, acolo sunt scrise opiniile mele despre Eminescu. Dacă pentru dumneavoastră sunt prostii, vă interesează! Poate și ceea ce spuneți dumneavoastră pot fi considerate de mine prostii!“. Văzând că-mi susțin cu dârzenie opiniile, a început să mă întrebe diverse lucruri despre literatură și filosofie. A fost începutul unei discuții de mai bine de trei ore, la finalul căreia Călinescu a spus: „Domnule sublocotenent, cu această lucrare nu pot să vă acord licența, însă pentru cunoștințele dumneavoastră în domeniul literaturii și filosofiei, consider că meritați să luați licența cu 20 de bile albe“.
La plecare, spunându-i profesorului ce obiecte frumoase are, acesta i-a răspuns că „viața nu merită trăită dacă nu te înconjori de frumos. Frumosul te reconfortează și te ajută să treci prin momentele grele din viață“. S-au despărțit cu promisiunea că vor merge împreună, cu motocicleta sublocotenentului Vasile Parizescu pe la colecționari interbelici pe care George Călinescu îi știa sau pe la talciocul care era foarte departe, în căutarea unor obiecte de artă, ceea ce s-a întâmplat până aproape de sfârșitul vieții lui George Călinescu. Inclusiv, susține domnul Parizescu, au mers împreună la achiziționarea de către George Călinescu de la doamna Magheru a scrinului ce a constituit sursa de inspirație a romanului „Scrinul negru“.
Licența în Litere, cu George Călinescu
La momentul întâlnirii cu George Călinescu, Vasile Parizescu era oarecum atins de morbul colecționării de obiecte de artă. De fapt, era o moștenire de familie. Ca și bunicul, și tatăl său era un mare colecționar. Este adevărat, nu de tablouri, ci de cărți. În casa familiei Parizescu exista o colecție de 26.000 de volume vechi, începând cu secolul XVIII, printre care se număra, de exemplu, și prima carte a lui Guttenberg. Nicolae Iorga, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti se numărau printre cei care împrumutau cărți de la tatăl lui Vasile Parizescu, precizând la notele din subsolul paginii: din biblioteca colonelului Iancu T. Parizescu.
Pe lângă cărți, în colecția colonelului existau și câteva tablouri care s-au transmis copiilor. Pornind de la acestea a început drumul urmat până în prezent de către Vasile Parizescu. Ele se cereau reînrămate, dar solicitau, estetic vorbind, și întovărășiri, alăturări, armonizări. Cunoscând în profesie un colecționar, colonelul inginer Dimitrie Hogea, s-a lăsat îndrumat în ale achiziționării de artă de către acesta. A fost începutul unui drum lung cu multe hopuri, în 1959 fiind dat afară din armată. S-a angajat la Serviciul control calitate la Uzina Autobuzul, însă, din fericire a continuat și continuă să meargă și azi pe același drum, cu aceeași bucurie a descoperirii istoriei frumosului.
„Din colecția mea, 85% dintre lucrări sunt cumpărate în rate, fără nici un fel de act. Cei care încă vindeau obiecte de artă aveau încredere în mine. Se dusese vestea că există un militar care colecționează artă. În 1970 eram dator 81.000 de lei, era o sumă foarte mare pentru acea vreme, în condițiile în care statutul militar interzicea cadrelor militare să se împrumute pentru a nu fi șantajați. Nu mi s-a spus nici odată nimic deoarece recunoșteau că eram indispensabil armatei. Toți colecționarii interbelici îmi dădeau în rate, știau că sunt bun platnic și mă primeau cu drag. Iar eu mă împrumutam la rândul meu pentru a putea plăti la timp ratele. Unii erau uimiți când veneam mereu în ziua stabilită, în care spusesem că vin, și îmi ziceau că pot să întârzii câteva zile. Nu puteam, eu aveam totul trecut cu exactitate într-o agendă, aveam o înțelegere cu soția mea și, pe măsură ce plăteam, îmi dădeam seama că devin adevăratul proprietar al obiectelor de artă cumpărate. Era o mare satisfacție.“, spune Parizescu.
A avut-o alături pe soția sa, o femeie excepțională, timp de 52 de ani, din care „51 am făcut amor“, spune. Ea este cea care l-a îndemnat și l-a sprijinit încă de la început să achiziționeze obiecte de artă, lucruri care îți fac viața mai frumoasă. Pentru Vasile Parizescu, la baza unei legături de durată stă dragostea absolută. O astfel de legătură trebuie să o vezi ca pe o cucerire continuă. I-a plăcut și iubit întotdeauna frumosul, de la strânsura de obiecte de artă și până la celesta femeie.
Casa Muzeu, în care obiectele își șoptesc continuu povestea
Pasiunea lui pentru obiecte de artă în general și pentru pictură în special a făcut în timp obiectul multor prietenii cu mari artiști plastici. Printre ei s-a numărat Rudolf Schweitzer, G. Vânătoru Cumpăna, Alexandru Ciucurencu, Adam Bălțatu, Ion Pacea, Constantin Piliuță, Florin Niculin, precum și actori sau literați cunoscuți, mari colecționari și ei, dintre care îi amintim pe Aurel Baranga, Sică Alexandrescu, Paul Everac, Radu Beligan.
Pictorul Vasile Parizescu, cu expoziții în timp în mari orașe ale lumii precum Roma, Paris, Frankfurt ori Japonia – 125 dintre tablourile sale sunt în prezent în colecții particulare din Țara Soarelui Răsare – continuă să picteze, achiziționându-și culori din Olanda, Belgia. A învățat să picteze la Școala de Artă din București cu profesorii N. Savin și P. Luțescu și s-a perfecționat cu pictorii Dumitru Ghiață, G. Vânătoru și Rudolf Schweitzer Cumpăna. Tablourile sale, fie că reprezintă peisaje marine, străzi sau case din locuri care l-au inspirat, sunt vii, în culori puternice ce sugerează viață și un nesecat optimism.
Cel care a fost catalogat de critici ca având o „pictură tradițional românească adusă la zi“ consideră că nimic nu există fără cuvântul „dacă“. Îi place să spună că acest cuvânt întărește optimismul pentru că „dacă va fi așa, voi fi fericit. Dacă nu va fi așa, tot voi fi fericit pentru că m-am pregătit sufletește în cazul în care nu s-ar fi întâmplat. Dacă e să fie al meu, va fi al meu, dacă nu, nu“. Dincolo de valoarea artistică recunoscută a picturilor sale, de aprecierile publicului și ale criticii de specialitate, concludente sunt și cotele de vânzare.
Apartamentul în care lucrează și locuiește Vasile Parizescu este un muzeu. Când intri în el, ai senzația că te afli într-o galerie de artă, unde fiecare obiect, fie că este o amforă romană din secolul II, o sculptură a zeului Narcis, o miniatură de Durer, un ceas Bidermayer de la 1830 sau niște draperii din cașmir indian cu o vechime de 260 de ani, are o istorie fascinantă în spate, unde timpul și spațiul dispar, lumea contemporană pare undeva departe, iar tu, vizitatorul, pășești cu sfială pe un covor de 200 de ani, nemaștiind încotro să te uiți pentru a cuprinde totul.
Fiecare centimetru pătrat de perete din această locuință-muzeu „poartă“ numele unui artist plastic consacrat, o istorie a creației obiectului, dar și a creatorului ei. Mai simplu, este o locuință galerie ce reprezintă o sinteză a unei pasiuni de-o viață: arta.
