Pe undeva trebuie că există o justiţie divină. Nu se putea ca la nesfârşit toţi ciocoii şi fripturiştii de carieră să îşi aroge titluri de doctorat pe munca altora, prin furt ordinar. Nu se putea ca minciuna obraznică, tonul răstit, tupeul mizerabil şi impostura umană şi academică să fie perpuetuate ad infinituum ca etalon de reuşită în societatea românească. Cazul Ponta ar trebui să fie un avertisment tuturor amatorilor de gen. Şi ar trebui să fie o nesperată oportunitate pentru noi toţi pentru a restabili ierarhia valorilor în societatea noastră. În cazul în care plagiatul se dovedeşte, şi personal nu am nici un dubiu dat fiind faptul că acuzaţia vine din partea revistei Nature – monstru sacru în lumea academică – conducătorul celui mai „cinstit” guvern de după revoluţie are doar o singură opţiune demnă: demisia din fruntea guvernului şi retragerea din viaţa publică! Şi asta cât de repede înainte să ne facă ţara de râs în toată lumea cu un premier care nu demisionează şi o societate care nu poate să îl facă demisionat. O întrebare scurtă: cu ce tupeu mai vrea Ponta să meargă la Consiliul European? Pentru jurnaliştii şi politicienii europeni el este deja un paria şi îl vor mânca pe pâine..
Până una alta, în tihna de acasă, domnul Ponta lucrează din greu la propria compromitere. Faptul că îşi trimite căţeluşii de la partid să mintă populaţia la televizor cu privire la ce este un plagiat, nu e un semn bun. Patru sunt diversiunile identificate până acum. Prima, au fost probleme de aşezare în pagină. Cu alte cuvinte, dacă există o bibliografie la sfârşit, în pagină nu mai trebuie să citezi, sau aşa a crezut Ponta. Aşadar, pentru aceşti păcălici, într-o lucrare ştiinţifică nu există în textul studiului nici o semnalare care să arate diferenţa între propria contribuţie şi ce au scris alţii. Totul se amestecă într-o ciorbă indistinctă. Ori tocmai această ciorbă se cheamă plagiat sau furt intelectual. A doua diversiune, au fost probleme de editare, adică s-ar fi uitat ghilimelele. Păi cam greu să uiţi ghilimelele la peste 100 de pagini din doctorat, adică de cel puţin 100 de ori în cazul în care fiecare citat ar avea o pagină. Ca să nu mai vorbesc de faptul că citarea se face pe cel mult câteva rânduri şi mai degrabă rar. Combinate aceste două diversiuni, ele dau impresia unui plagiat bine ticluit, a unei şmenării sistematice puse la punt de către un ipocrit de profesie.
A treia diversiune, nu suntem noi în măsură să ne dăm cu părerea. Dimpotrivă, în domeniul umanist şi al ştiinţelor sociale fiecare e în măsură să îşi dea cu părerea cu condiţia să fie alfabetizat şi/sau să fi făcut o facultate. Pentru că tot ceea ce faci este o comparaţie între două texte. În cazul în care nu există trimitere la sursa de inspiraţie iar acest lucru se întâmplă sistematic, vorbim de plagiat. A patra diversiune, Băsescu a creat o bombă de presă. Irelevant. Revista Nature a descoperit un plagiat din lucrări publice, iar primul ministru trebuie să demisioneze.
Senzaţia pe care o lasă însă premierul Ponta este cea a unui om care nu ştie ce i se întâmplă. Pornit la drum ca şef al Corpului de Control al guvernului Năstase (vă daţi seama?), omul s-a ciuruit singur. La aşa start, aşa sfârşit. Dincolo de soarta personală a domnului Ponta, discuţia trebuie să se mute însă rapid asupra focarelor de infecţie din universităţi. Am văzut deja o fumigenă referitor la nu ştiu ce comisie de la Ministerul Educaţiei care ar trebui să se pronunţe asupra cazului Ponta. Nimic mai fals. Primele instituţii care sunt chemate să răspundă sunt unu, Universitatea Bucureşti şi Facultatea de Drept care au pus titlul de doctor pe un posibil plagiat şi doi, Universitatea Româno-Americană care oferă un loc de muncă unui posibil impostor. Aceste instituţii au obligaţia LEGALĂ să organizeze o anchetă şi să dea un răspuns oficial la dovezile de plagiat semnalate de revista Nature. Anchetă evident cu consecinţe legale de care universităţile în cauză nu se vor putea spăla pe mâini indiferent de rezultate. Iar răspunsul ar trebui să îl avem foarte rapid, stabilirea unui plagiat nu este o chestiune complicată.
Acestea sunt aspectele de la care trebuie să pornească orice discuţie instituţională cu privire la subiectul în cauză. Iar în funcţie de răspunsurile primite vom vedea şi cât de mare este cangrena plagiatelor şi a clanurile academice din aceste două universităţi. Căci a venit timpul unei dezbateri ample cu privire la impostura perpetuată sistematic în mediul academic. Dacă ceva doare la aceste titluri de doctor mai mult sau mai puţin negustorite, nu este neapărat faptul că nulitatea x sau y are un titlu academic, ci faptul că aceştia blochează accesul în sistemul universitar al unor cercetători veritabili care au muncit ani buni pentru o carieră academică. Vă pot spune că gem universităţile occidentale de cea mai bună calitate de doctoranzi români din toate domeniile. Aceştia vor avea slabe şanse să se întoarcă în ţară şi să contribuie la dezvoltarea ţării atâta timp cât părţi consistente din sistemul universitar funcţionează pe baze mafiote. Aceeaşi situaţie şi pentru doctoranzii străluciţi rămaşi în ţară.
PS: Sper din tot sufletul să asistăm în perioada următoare la o adevărată „mineriadă” a plagiatelor. Universitatea românească se va cutremura dar va avea doar de câştigat din acest lucru. La fel şi întreaga ţară.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.
