Mâine, 5 octombrie, cetăţenii din Portugalia vor sărbători 100 de ani de la proclamarea republicii după revoluţia din 1910, care abolise o monarhie veche de 800 de ani. Manuel al II-lea, ai cărui părinte monarh şi frate mai mare fuseseră asasinaţi cu doar câţiva ani mai devreme de anarhişti, a fost, în cele din urmă, abandonat de militari, astfel că, în final, tânărul rege s-a văzut nevoit să ia umilitoarea cale a exilului, stabilindu-se în Anglia.
În România zilelor noastre, mass-media relatează, de săptămâni bune, despre seria protestelor de stradă – unii jurnalişti cu vădită exaltare şi anticipaţie a momentului în care „vremelnicul chiriaş” de la Cotroceni va fi, în fine, izgonit de la Palat prin sfânta furie a mulţimii dezlănţuite. Este, oricum, relevant că „Ziua porţilor deschise” la Cotroceni a fost amânată de două ori în cursul acestui an, neexistând semne că ar urma să fie organizată prea curând.
Totuşi, un segment mai privilegiat al cetăţenilor ţării, anume poliţiştii, a ajuns recent la concluzia că se poate descinde şi neinvitat la Cotroceni, astfel că şi-a trimis vreo 5.000 de reprezentanţi într-un marş neautorizat la porţile Palatului. Lozincile de o rară licenţiozitate au permis o succintă şi totodată înspăimântătoare examinare a gradului de primitivism particular, aparent, unei bune părţi a acestui grup profesional care s-a descurcat, în fond, binişor, atât înainte, cât şi după 1989. De un primitivism similar dăduseră dovadă şi participanţii la mineriadele din anii ’90, revărsările lor de instincte joase fiind ulterior condamnate dur şi consecvent de întreaga societate. Astăzi însă, destui cetăţeni nu par a găsi nimic condamnabil în obscenităţile şi grobianismul care au caracterizat răzmeriţa poliţienească şi nici să considere cât de cât merituos modul în care preşedintele a căutat să restabilească terfelita autoritate a statului.
În Portugalia, autoritatea statului s-a deteriorat continuu pe parcursul a 16 ani confuzi care au urmat, din 1910, înfiinţării republicii parlamentare. Republicanismul nu venise cu nici un proiect concret de modernizare a ţării eminamente agrare şi subdezvoltate, iar ponderea excesivă ce revenise, subit, unui parlament dominat de carierişti obtuzi s-a dovedit terenul ideal pentru instabilitate. Pe fondul absenţei unui consens în ceea ce priveşte regulile de bază ale noii ordini politice, competiţia a devenit din ce în ce mai violentă. În final, până şi profesioniştii din clasa de mijloc au întors spatele haoticului regim, iar Portugalia s-a ales cu 50 de ani de dictatură de dreapta. În România, particularităţile negative analoage celor care au condus la catastrofa politică din Portugalia par să devină din ce în ce mai multe, acestora adăugându-li-se metehnele autohtone, dintre care unele s-au înrădăcinat, după extrem de obscurele evenimente din 1989, chiar cu binecuvântarea noii puteri – vezi modalităţile de distribuire a avuţiei şi resurselor statului.
Într-o societate nevrotică, privată atât de motivaţii, cât şi de perspective pe termen mediu şi lung cu privire la năruirea acestui semifeudalism al secolului 21, reformiştii, de multe ori ei înşişi inconsecvenţi, se văd lipsiţi de susţinători, percepându-se, în consecinţă, părăsiţi. Programele politice şi ideologiile nu mai contează de mult (dacă vor fi contat vreodată!?), acestora substituindu-se crâncene duşmănii politice şi/sau personale care au infestat până şi societatea civilă – de la care ne-am fi aşteptat, neîndoielnic, la ceva mai multă cumpătare. În Portugalia erei republicane, personajele catalogate drept principală sursă a greutăţilor naţiunii au ajuns asasinate mai devreme sau mai târziu, printre acestea numărându-se şi doi preşedinţi. Având în vedere că Traian Băsescu a dat limpede de înţeles că nu este omul care să se declare învins de sistem, se prea poate să devină, la rândul său, ţinta unor fanatici. Revoltele deja au ajuns încurajate asiduu de pseudocanalul de ştiri Realitatea TV, care, de fapt, nu prea difuzează ştiri, ci doar un şir interminabil de opinii şi perorări subiectiv-manipulative ce depăşesc, prin cuantumul lor de toxicitate, până şi veninul împroşcat de Vadim Tudor prin intermediul României Mari. Paradoxul României constă în faptul că, deşi posedă multe dintre metehnele care au condus la decenii de dictatură în Europa de Sud-Est, ţara a reuşit să acceadă, cum-necum, în selectul club al Uniunii Europene. Aşa se face că, la puţine zile după scandaloasa revoltă a poliţiştilor, ministrul britanic al Justiţiei – informat, fireşte, despre incidentele în cauză – sosea totuşi la Bucureşti pentru întrevederi cu oficialii români.
Mecanismele de control şi plasele de salvare ale UE vor împiedica, probabil, izbucnirea unei minideflagraţii printre politicienii români, dar scabrosul carnaval al poliţiştilor protestatari a permis, vrând, nevrând, apariţia unor semne de întrebare cu privire la ordinea şi autoritatea statului în condiţiile înteţirii războiului politic din România. Personal, tind să cred că, dacă România rata aderarea la UE în 2007, în prezent Europa avea toate motivele să se aştepte la prima lovitură de stat a mileniului III produsă pe bătrânul continent. UE poartă, la rândul ei, o parte din vina pentru criza adâncă în care se zbate ţara. A impus condiţii fie injuste, fie total neatractive, iar pe tot parcursul procesului de preaderare nu a depus nici un efort serios în vederea verificării modului în care se presupunea că erau implementate reformele cerute – cruciale, de altfel, şi în vederea depăşirii carenţelor şi handicapurilor economice care dau acum de furcă României. Cât priveşte societatea românească, aceasta pare umilită, ba chiar împietrită ca urmare a eşecului înregistrat în lupta pentru modernizarea statului. Comparativ, portughezii nu au cedat atât de uşor – până şi în perioadele cele mai negre ale primei republici au existat o serie de iniţiative pornite din societate. Fără eforturi concentrate în vederea reînnoirii naţionale şi depuse de segmente din ce în ce mai largi ale societăţii, şansele de progres real ale ţării vor rămâne nule, indiferent de identitatea „vremelnicului chiriaş” ales în fruntea unei republici profund nefericite.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie. Volumul său cel mai recent despre România -„Deceniul Pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″ – va apărea la sfârşitul lunii octombrie, la Editura All.
