Un jurnalist observa intr-o discutie ca recent incheiata campanie electorala prezidentiala s-a remarcat prin numeroase accente antibusiness, fie ca era vorba de propuneri de impozitare suplimentara a veniturilor ridicate, de critici ale privatizarii si de angajamente ca acest proces nu va fi extins, precum si de o obsesiva referire la "mogulii" care s-ar afla in spatele unuia sau altuia dintre candidati. si pentru ca temele relevante intr-o campanie electorala reflecta intotdeauna preocuparile, ingrijorarile si frustrarile electoratului, putem deduce ca asistam la o schimbare de atitudine mai larga a populatiei fata de lumea afacerilor. Aceasta evolutie nu este chiar surprinzatoare, atitudinea ostila lumii afacerilor fiind in crestere intotdeauna si peste tot in lume in perioade de criza: lacomia fara margini a celor mai bogati ofera explicatia simpla si reconfortanta pentru declinul economic, iar solutia evidenta a iesirii din criza o reprezinta pedepsirea si intarirea controlului asupra lumii afacerilor si a reprezentantilor sai cei mai vizibili.
Dincolo insa de accentele mai ascutite imprimate de criza, exista o tensiune mai generala, niciodata pe deplin rezolvata, a relatiei dintre lumea politica si cea a afacerilor. Multi cetateni traiesc cu ideea ca intre politica si afaceri ar trebui sa existe o separare clara: politicienii se ocupa de promovarea intereselor generale, in vreme ce oamenii de afaceri isi urmaresc interesele personale, relatia normala dintre ei fiind precum cea dintre soarece si pisica. Orice incalcare a acestui model ideal este tratata cu suspiciune si denuntata ca tradare.
Numai ca in realitate aceasta separare stricta intre bani si politica nu a existat niciodata, dimpotriva, cele doua au avut mereu tendinta de a se impleti una cu alta. Politica nu poate functiona fara bani, tot asa cum afacerile au nevoie de un climat politic favorabil pentru a prospera. Indiferent de ce calitati personale si merite politice are un candidat la presedintia americana, sansele sale de a iesi invingator in cursa electorala sunt nule daca nu are acces la resurse financiare importante: in cursa din 2008, fiecare candidat a trebuit sa stranga peste 100 milioane dolari, nivel imposibil de atins in lipsa unor relatii bune cu cei care conduc marile afaceri.
Cel mai important donator la prima campanie electorala a lui George Bush l-a reprezentat compania Enron si afiliatii sai (cea care a provocat ulterior cel mai mare scandal corporatist din America). Hillary Clinton a fost masiv sprijinita de Vinod Gupta, seful companiei InfoUSA, care a contribuit, sub diverse forme, cu multe milioane de dolari la campania acesteia. In multe cazuri, separatia intre bani si politica dispare complet cand oameni de afaceri de succes aleg sa ocupe functii publice: cei zece membri ai cabinetului presedintelui Warren Harding detineau la un loc o avere de peste 600 milioane dolari. Franklin Roosevelt observa cu ingrijorare intr-o scrisoare ca, "dupa cum stim cu totii, un factor financiar important a pus stapanire pe guvern". Desi sistemele de finantare a partidelor si a campaniilor electorale sunt destul de diferite in Europa, legatura intre politica si afaceri este la fel de puternica.
Presedintele francez Nicolas Sarkozy a dezvoltat relatii foarte apropiate cu nume precum Martin Bouygues, seful conglomeratului multinational ce-i poarta numele, Arnault Lagardere, presedintele unei companii de echipament militar, Bernard Arnault, presedintele Moet Henessy Louis Vuitton, sau Vincent Bolore, cu afaceri in domeniul publicitatii, transportului, energiei si mass-media – toti multimilionari sau miliardari si, intamplator sau nu, toti detinatori de trusturi de presa si televiziune.
Premierul italian Silvio Berlusconi reprezinta el insusi cea mai graitoare fuziune intre afaceri si politica. Cel mai bogat om din Italia si unul dintre cei mai bogati oameni ai planetei, Berlusconi detine un imperiu prin care controleaza cea mai mare parte din televiziunile si publicatiile uneia dintre primele tari din lume. Nu fara oarecare indreptatire, premierul italian sublinia intr-un interviu ca decizia sa de a fi prim-ministru este, de fapt, un sacrificiu personal: "Ii fac tarii acesteia o favoare.
N-am nevoie de aceasta functie ca sa castig putere". si totusi… Berlusconi, de al carui nume sunt legate si o serie de scandaluri privind afaceri dubioase, decizii partinitoare sau gafe ce au tulburat relatiile externe europene, este o buna exemplificare pentru excesele si derapajele ce pot sa apara in cazul in care politica si afacerile se apropie pana la a se confunda.
Daca separarea completa a politicii de afaceri este iluzorie si apropierea prea mare intre ele este toxica, solutia care ramane este aceea a construirii unor mecanisme prin care aceasta relatie sa fie gestionata cat mai bine. si chiar daca nimeni nu a gasit inca formula perfecta, stim ca exista cateva solutii ce pot impiedica excesele. Dar pentru a ajunge la ele trebuie intai sa renuntam la iluzii si negare: traim intr-o lume democratica, in care unii au totusi mai multe voturi decat ceilalti.
