Prin Tratatul Natiunilor Unite privind schimbarile climatice, semnat in 1992, comunitatea internationala se angaja sa "evite interferentele periculoase antropogenice in sistemul climatic". si totusi, de atunci incoace, emisiile de gaze cu efect de sera au continuat sa creasca accentuat.
SUA s-au dovedit a fi cele care au schiopatat cel mai mult in spatele celorlalte state, refuzand sa semneze Protocolul de la Kyoto din 1997 sau sa adopte orice fel de mecanism intern pentru controlul emisiilor. Pe masura ce ne apropiem de Summitul global de la Copenhaga din decembrie, unde urmeaza sa se negocieze un acord care sa succeada Protocolului de la Kyoto, Statele Unite se afla din nou in centrul preocuparilor. Chiar si acum, politica americana ramane puternic divizata in legatura cu schimbarile climatice – desi presedintele Barack Obama are noi oportunitati de a sparge blocajul.
La un an dupa Tratatul din 1992, presedintele Bill Clinton a incercat sa introduca o taxa pe energie care ar fi ajutat SUA sa-si reduca dependenta fata de combustibilii fosili. Propunerea nu doar ca a esuat, dar a declansat un contraatac politic. Atunci cand Protocolul de la Kyoto a fost adoptat in 1997, Clinton nici macar nu l-a mai trimis Senatului spre ratificare, stiind ca va fi respins. Presedintele George W. Bush a respins Protocolul de la Kyoto in 2001 si nu a realizat practic nimic in materie de schimbari climatice pe toata durata mandatlui sau prezidential. Exista o serie intreaga de motive pentru imobilismul american – care tin inclusiv de ideologie sau de ignorarea argumentelor stiintifice –, dar multe dintre ele graviteaza in jurul unui singur cuvant: carbune. Nu mai putin de 25 de state americane extrag masiv carbune, iar acesta nu genereaza doar venituri, slujbe si impozite, ci asigura si o pondere disproportionat de mare din energia pe care acestea o consuma.
Emisiile pe cap de lcouitor in statele americane cu extractie ridicata de carbune tind sa fie mai mari decat media nationala. Din moment ce combaterea schimbarilor climatice este directionata, in primul rand, spre reducerea emisiilor provenite din folosirea carbunelui – cel care contine cel mai mult carbon dintre toti combustibilii fosili –, statele americane respective se tem foarte mult de implicatiile economice ale oricarei forme de control (desi industria de automobile si cea petroliera nu sunt nici ele foarte optimiste).
Sistemul politic american implica si el probleme specifice. Pentru a ratifica un tratat e nevoie de sprijinul a 67 din cei 100 de membri ai Senatului, un obstacol aproape imposibil de trecut. Partidul Republican, care are 40 de locuri in Senat, e atat de plin de ideologi – si de prea multi senatori chititi sa faca sa deraieze orice inititaiva a lui Obama –, incat nu poate oferi destule voturi pentru a trece acel prag de 67 de voturi. In plus, Partidul Democrat are printre senatorii sai politicieni din statele cu extractie intensiva de carbune si petrol, iar sprijinul lor pentru orice actiune decisiva este improbabil.
De data aceasta, ideea este ca – cel putin pentru inceput – sa se evite necesarul de 67 de voturi, alegand o initiativa legislativa interna in schimbul unui tratat. Conform Constitutiei americane, un act din legislatia interna (altfel decat tratatele internationale) poate fi adoptat cu majoritate simpla in ambele Camere ale Legislativului american (format din Camera Reprezentantilor si Senat), inainte de a fi trimis presedintelui spre promulgare. Ca se vor obtine 50 de voturi pentru o lege in materie de schimbarea climei este aproape sigur (vicepresedintele poate inclina balanta in caz de numar egal de voturi).
Cei care se opun legiferarii pot ameninta insa cu tergiversarea (pot lua cuvantul pe termen nelimitat, paralizand astfel respectarea ordinii de zi), iar aceasta strategie nu poate fi zadarnicita decat daca 60 de senatori sprijina supunerea la vot a legii. Deci chiar daca are o majoritate simpla de partea ei, o initiativa legislativa poate fi omorata in fasa. Acest lucru se va intampla in mod sigur cu o lege in domeniul schimbarii climei. Asigurarea unui numar de 60 de voturi e un obstacol greu de depasit.
Analistii politici stiu ca voturile vor depinde de ideologia fiecarui senator in parte, de comportamentul electoral al statului din care provin senatorii si de masura in care aceste state depind de carbune in relatie cu alte surse. O analiza probabilistica bazata pe acesti factori contabilizeaza 50 de voturi favorabile ale democratilor si 34 de voturi nefavorabile ale republicanilor, lasand in cumpana alte 16 voturi. Zece dintre nehotarati sunt democrati care provin, mai ales, din statele cu extractie de carbune, ceilalti sase sunt republicani care ar putea in teorie sa voteze alaturi de presedinte si de majoritatea democrata.
Pana de curand, multi credeau ca India si China vor fi tarile care vor bloca negocierile globale in domeniul schimbarii climatice. Dar China a anuntat deja un set de initiative majore – legate de tehnologii pentru energia solara, eoliana, nucelara si pentru captura de carbon – in vederea reducerii intensitatii cu care economia emite gaze cu efect de sera.
India, de a carei reticenta se temeau multi, a afirmat ca este gata sa adopte un plan national semnificativ de inscriere pe traiectoria energiei durabile. Aceste actiuni supun SUA unei presiuni tot mai mari. O data ce pana si state in curs de dezvoltare isi manifesta disponibilitatea de a ajunge la un acord global, ar putea Senatul american sa reprezinte ultima fortareata a planetei?
Obama are la dispozitie instrumentele necesare pentru a aduce America in randul lumii in problema schimbarii climei. In primul rand, el negociaza intelegeri separate cu senatorii reticenti, menite sa absoarba impactul economic asupra statelor afectate si sa sporeasca investitiile americane in cercetarea, dezvoltarea si, in faza finala, introducerea unor tehnologii curate. In al doilea rand, el poate instrui Agentia de Protectie a Mediului sa impuna controale administrative la centrale termice pe carbune sau la producatorii de automobile, chiar daca, pana la urma, Congresul nu va adopta o noua legislatie. Calea administrativa s-ar putea dovedi chiar mai importanta decat cea legislativa.
Politicile Senatului american nu ar trebui sa ingusteze privirea spre orizontul mai larg: America a actionat iresponsabil de la semnarea Tratatului din 1992. Este cea mai mare si cea mai puternica tara din lume, tara care este in cea mai mare masura responsabila de schimbarile actuale ale climei, si s-a comportat fara sa tina cont de datoria ei fata de propriii cetateni, de lume si de generatiile urmatoare.
Chiar si senatorilor din statele cu masiva extractie de carbune le-ar putea fi rusine. Sigur, statele pe care le reprezinta au nevoie de un ajutor suplimentar, dar interesele inguste nu ar trebui lasate sa puna in pericol viitorul planetei noastre. Este momentul ca SUA sa revina in mijlocul familiei globale.
Jeffrey D. Sachs este profesor de economie si director al Institutului Pamantului la Universitatea Columbia.
Copyright: Project Syndicate, 2009. www.project-syndicate.org
