Puţini iubitori ai sportului de la noi îşi mai amintesc că drumul jucătoarelor române de tenis spre trofeele de Grand Slam a fost deschis de Florenţa Mihai.
În 1977, la Roland Garros, Florenţa Mihai a devenit prima reprezentantă a noastră care a evoluat într-o finală de Mare Şlem. Ea s-a calificat în ultimul act atât la simplu, cât şi la dublu mixt, unde a jucat împreună cu columbianul Iván Molina. La simplu a pierdut în faţa iugoslavei Mima Jaušovec, iar la mixt a cedat în faţa cuplului John McEnroe/Mary Carillo. La dublu feminin Florenţa Mihai a jucat deseori cu Mariana Simionescu, fosta soţie a lui Björn Borg, dar şi cu Virginia Ruzici, cea care în 1978 a răzbunat-o pe Florenţa în finala de la Roland Garros învingând-o pe Jaušovec şi devenind prima româncă din istorie care a cucerit un trofeu de Grand Slam. După ce a abandonat cariera sportivă, Florenţa Mihai a fost antrenoare atât la club, cât şi la echipa reprezentativă a României, apoi antrenor federal, secretar general al forului de specialitate, iar în prezent este consilierul Ruxandrei Dragomir, preşedintele FR de Tenis.
Cum v-aţi îndrăgostit de tenis într-o vreme în care rachetele arătau ca nişte tigăi?
M-a fascinat. Mi-am petrecut copilăria la Dinamo. Mai ales în vacanţe stăteam toată ziua pe acolo. Fratele meu făcea gimnastică la Dinamo şi m-a luat cu el în dorinţa de a mă determina şi pe mine să apuc pe acelaşi drum. Mie însă nu mi-a plăcut gimnastica. Eu stăteam ore întregi lângă terenurile de tenis şi mă uitam cum jucau cei mai mari. Pe la 9 ani şi jumătate m-am apucat şi eu să joc. Evident, la Dinamo. La început aveam palete din lemn, mai mari decât cele de la tenis de masă, şi jucam la perete. Abia pe la 10-11 ani am trecut la rachete de lemn. Prima mea rachetă de lemn a fost un Slazenger alb. N-o voi uita niciodată.
Cum era tenisul de atunci faţă de cel de acum?
Tenisul nostru era mai mult o poezie. Bani erau foarte puţini, iar noi jucam pentru glorie sportivă. Eu una am jucat mult şi la spectacol. Poate de aceea am pierdut trofee importante. Îmi plăcea să distrez publicul cu lovituri spectaculoase care nu se finalizau favorabil întotdeauna. Acum este cu totul altfel. Pe lângă faptul că sunt puse în joc sume foarte mari, tehnica de joc a avansat mult, ca să nu mai spun de materiale. Noi de pildă jucam tot cu mingi Dunlop, dar mult mai moi, nu presurizate, ca astăzi. În plus, rachetele de astăzi se fac din materiale din ce în ce mai sofisticate. Am auzit că se folosesc şi metale din care se fac rachetele cosmice.
Care este cel mai mare premiu în bani pe care l-aţi câştigat?
Cel mai mult am primit ca finalistă la Roland Garros – 7000 de dolari. Dar după ce am plătit toate dările şi impozitele am rămas cu vreo 4.500. În
rest, pentru câştigarea turneelor WTA primeam între 2.000 şi 4000 de dolari, în funcţie de cota competiţiei. Oricum era o mare discriminare între premierile pe care le primeau băieţii şi cele care le reveneau fetelor.
N-aţi fost niciodată tentată să fugiţi în străinătate?
Nu, deşi am avut multe ocazii. Şi atunci era moda cu rămasul afară, dar circumstanţele erau altele, iar familiile aveau de suferit. Una dintre cele mai tentante oferte a venit din Germania. Mi se dădeau casă, maşină şi salariu la un club pentru care trebuia să joc doar o singură lună pe an, iar în rest să fac ce vreau. Am refuzat pentru că am zis că nu pot pleca din ţară. Eram foarte legată de familie, iar cum tata s-a dus de tânăr, la un moment dat eu m-am simţit un soi de cap al familiei, chiar dacă eram doar copilul mijlociu. De aceea am făcut şi facultatea la fără frecvenţă, să am salariu să ne descurcăm mai bine.
Sunteţi o fire extrem de poetică.
Într-adevăr. Am scris şi foarte multe poezii. De fapt, cât am jucat scriam poezii peste tot, în aeroporturi, pe biletele de avion, în gări, în hoteluri, pe carneţelele pe care le purtam cu mine tot timpul. La un moment dat, m-am gândit să le public, dar trebuie să le adun şi să le triez pentru că sunt sute. Deocamdată doar familia şi prietenii apropiaţi le-au citit.
Ce v-a plăcut mai mult, să fiţi jucătoare sau antrenoare?
Ca antrenor a fost interesant, mai ales că a trebuit să învăţ să nu fiu individualistă şi egoistă. La început mi-am comparat toate sportivele cu mine. Că eu aş fi făcut aşa sau altfel, ceea ce este complet greşit. Trebuie să te mulezi după personalitatea şi caracteristicile fiecărei jucătoare în parte. Am avut însă mari satisfacţii ca antrenoare. Am scos-o campioană europeană la junioare pe IrinaBegu, apoi am antrenat-o pe Ruxandra Dragomir, şi am fost ani buni căpitan al echipei României de Fed Cup.
Există şi un turneu care va poartă numele.
Într-adevăr este turneul de 10.000 de euro de la Iaşi, dotat cu Trofeul Florenţa Mihai. De asemenea, încă de la inaugurarea noii arene de la CFR Iaşi, unul dintre terenurile de tenis poartă numele Florenţa Mihai. M-am simţit extrem de onorată ca un turneu de la clubul sportiv CFR Iaşi să-mi poarte numele, pentru că se întâmplă mai rar aşa ceva.
6 întrebări rapide
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Când am fost finalistă la Roland Garros. Jacques Chirac, preşedintele Franţei de atunci, mi-a şoptit la ureche, după ce mi-a înmânat trofeul, că îi pare rău că nu am câştigat eu finala. Acest lucru a însemnat foarte mult pentru mine şi mi-a rămas extrem de viu în memorie.
Care este cel mai mare regret?
Că n-am avut un copil. Mi-aş fi dorit o fetiţă, dar din păcate tenisul mi-a marcat viaţa personală şi nu am reuşit să am familia pe care mi-aş fi dorit-o.
O dorinţă încă nerealizată?
Să vizitez lumea fără rachete şi traistă cu echipament de tenis în spate. Am fost în multe ţări, dar mai mult în aeroporturi, hoteluri şi pe terenuri de tenis. La un moment dat aveam mai multe ore de zbor decât piloţii sau stewardesele.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
Sunt o persoană realistă şi nu pot spune că am o teamă anume. De boală şi de moarte se teme toată lumea
Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
Am recitit „Jane Eyre” de Charlotte Brontë.
Cine a fost modelul dumneavoastră în carieră?
Ca sportivă am admirat-o pe Billie Jean King, iar ca om o admir pe Angela Merkel. Îmi place foarte mult stilul ei autoritar, poate şi pentru că eu n-am putut fi niciodată aşa.
