„Ne-românii de la Bruxelles”, „România-colonie”, „aroganţa multinaţionalelor” – aşa înţelege să defileze socialismul românesc azi. Şi ceea ce propun acum socialiştii nu e doar o temă electorală, ci pur şi simplu o altă proiecţie decât cea euro-atlantică – au simţit că Uniunea are fragilităţile ei şi au început iureşul.
Şi discursul ţine, mai ales în judeţele în care, deşi există cea mai mare sărăcie, sunt şi cei mai bogaţi baroni; pesediştii şi sateliţii lor vorbesc despre colonizare chiar în mijlocul coloniilor proprii, de partid, acolo de unde corupţia a gonit banii europeni. Plâng de mila firmelor româneşti pe care tot ei le-au cocoşat cu taxe, vor renaţionalizarea resurselor pe care tot ei le-au vândut. Te uiţi la electoratul lor şi ai impresia unui popor mai mic, de asistaţi, care stă în faţa crâşmei şi suduie Bruxelles-ul.
Da, urmaşii comuniştilor români se pricep să facă din euroscepticism un stindard al sărăcimii, ei sunt descurcăreţii democraţiei originale; nu contează că sunt limitaţi cultural pur şi simplu, jocul ăsta – cu mâna întinsă către Bruxelles şi cu mintea către Moscova – e un model oriental brevetat de Erdogan, patronul ţării în care socialiştii îşi vindecă durerile de genunchi. Şi, până la urmă, cine-s ăştia?
Fiul miliţianului din Gratia/Teleorman, Liviu Dragnea, a vrut să interzică un ziar în Teleorman, deşi tot el, Dragnea, are probleme cu limba română; şi nu, încă nu a dat explicaţii vizavi de vizitele în Rusia, din 2010, mulţam de întrebare. Ponta a fost un golănaş fugit de-acasă, cu un trecut parizian blurat – de acolo suspiciunile cu exilaţii din nomenclatura comunistă sau cu agenţi DIE. Asta aşa, pe repede-nainte… Cum să înţeleagă ăştia că nevoia de modernizare a unei ţări nu e un joc la cacealma? Imaginea în care Ponta şi Dragnea erau căraţi într-o barcă devine emblematică pentru gruparea lor din PSD: apa era până la glezne şi ei salvau poporu' teleormănean de la potop…
Dar: în mintea lor, în Uniunea Europeană nu-i musai, la o adică, să respecţi toate regulile; nu-i niciun bai dacă faci pe prostul sau dacă eşti chiar prost, că te salvează alţii de faliment; Europa e interconectată şi, dacă vreun lider îşi pierde onoarea, ceilalţi „reperează” ruşinea cu onoarea şi banii lor. Aripa Dragnea/Ponta (poţi să-l pui şi pe Tăriceanu) vede în globalizare o şansă unică: ce proiect naţional, ce apartenenţă la o cultură?; puterea e un Vest Sălbatic care trebuie cucerit prin indiferent ce metode – de aici discursurile de anii ‘30, legionaroide.
Ce dacă nu mai rămâne piatră pe piatră? Să vină ăia, europenii, şi să reconstruiască, că noi avem mândria de a fi români şi asta ne e de ajuns! Noi ne-am părăsit copiii şi nevestele, de-aia înţelegem în profunzime definiţia familiei tradiţionale; suntem emanaţii liber-cugetătorului Ion Iliescu, de-aia negociem cu popii să ne pomenească-n biserică.
Dar tot ăştia, zic eu, vor fi loviţi de surpriză: da, probabil guvernul va fi făcut de PSD. Dar nu de PSD-ul pe care-l vedem azi; Dragnea va trebui să bată mărunt din buze şi să renunţe la visările de premier – asta dacă nu vrea să i se ridice în cap cealaltă jumătate de ţară. Ponta, Tăriceanu, la fel. Şi aici nu mai discutăm despre ideologii, în definitiv social-democraţia şi liberalismul sau creştin-democraţia şi multe altele sunt la fel de oneste sau spurcate pe cât de oneşti sau spurcaţi le sunt liderii.
Dar, nu-i aşa?, lumea e o interconexiune în care sistemele se autoreglează până la urmă. În exterior, un guvern de farseuri ar fi izolat instantaneu, în interior îţi iese în stradă jumătatea (cât de cât) educată, cea care acum plăteşte taxe pentru autostrăzi invizibile, şcoli invizibile, spitale invizibile. Şi reacţia nu e vizavi de social-democraţie, ci de pericolul ca România să ezite sau să se abată de la parcursul ei euro-atlantic. Nu mai întreb – deocamdată – ce s-ar întâmpla dacă o jumătate de ţară ar vrea la Vest şi cealaltă, încântată de populism, ar vrea mai pe la Est. Vestul cu Vestul şi Estul cu Estul?
Până la urmă, dacă nu se va întâmpla vreun miracol electoral în tabăra (târâş-grăpiş) pro-europeană, premierul va fi numit în cheia realismului politic: adică se va discuta în primul rând de securizarea democraţiei româneşti, cu cine se poate şi fără să se bruscheze prea tare opţiunea majorităţii. Numele lui Hans Morgenthau le-o spune ceva socialiştilor?
Să luăm pe rând opţiunile: George Maior, recent (şi brusc) inclus în topul celor mai importanți 150 de absolvenți ai George Washington University Law School care au modelat lumea, Vasile Dâncu, decorat de statul german cu Crucea de Merit în rang de cavaler chiar înainte de a fi numit vicepremier, Sorin Moisă, un tehnocrat din tabăra socialistă, căruia semi-anonimatul i-ar permite să facă în linişte transferul de putere.
Niciunul dintre cei trei nu vine cu un parcurs care să facă să credem să planeta e fericită, în sfârşit, să-i aibă interlocutori: Maior a avut oareşce probleme în a fi acceptat ambasador la Washington, Dâncu a avut doar o onorabilă prezenţă internă, n-a făcut naveta la Berlin ca să ia cina cu Merkel, Sorin Moisă a apărut ca rezervă de imagine a socialiştilor când partidul era colmatat de tot felul de corupţi. Dar e maximum ce poţi obţine dacă Dacian Cioloş şi ceilalţi pro-europeni o dau de gard în alegeri – asta pe de-o parte. Pe de altă parte, şi Maior, şi Dâncu, şi Moisă ar putea forţa o modernizare a social-democraţiei româneşti, ca să putem alege fără spaima că dacă vin socialiştii la putere ne vând Moscovei. Ar avea de partea lor o autoritate publică pe care niciunul din reformatorii social-democraţi n-a mai avut-o până acum.
Cam aşa vor sta lucrurile într-o ţară care nu mai înţelege foarte bine nici Vestul şi nici Estul – eu zic că e singura parte goală a paharului pe care România şi-o permite acum. Avem de ales între euro-atlantism (da, uneori incomod în încercările sale de a ne da pe brazdă) şi un soi de gureşenie orientală despre ce ne fac alţii, cum ne fură ceilalţi, ne-românii, sărăcia-râul-ramul – asta în timp ce împingem barca ălora de ne promit un potop purificator, rrromânesc.
Citat
Dar: în mintea lor, în Uniunea Europeană nu-i musai, la o adică, să respecţi toate regulile; nu-i niciun bai dacă faci pe prostul sau dacă eşti chiar prost, că te salvează alţii de faliment; Europa e interconectată şi, dacă vreun lider îşi pierde onoarea, ceilalţi «reperează» ruşinea cu onoarea şi banii lor.
