O nouă rundă de certuri, dispute şi tururi de forţă între Comisia Europeană, Parlamentul European şi guvernele statelor din zona Euro se întrevede ca urmare a propunerilor de reformă a pactului de stabilitate al UE, prin care Comisia încearcă să-şi mărească prerogativele în privinţa politicilor fiscale şi economice ale statelor din zona Euro.
Scopul reformei elaborate de o comisie de experţi sub conducerea preşedintelui Consiliului European, Herman van Rompuy, este de a impune statelor din zona Euro o politică economică mai solidă decât până acum. În primul rând, Comisia cere dreptul de a interveni nu numai în cazul depăşirii deficitului bugetar cu mai mult de 3% din PIB, dar şi dacă datoria publică va depăşi 60% din PIB. În acest al doilea caz, datoria publică va trebui să scadă anual cu 5%, iar dacă aceasta nu se va întâmpla, va fi iniţiată procedura privind deficitul excesiv. Această procedură va fi şi ea obiectul unei schimbări: odată cu iniţierea ei, statul vizat va fi obligat să depună o garanţie în valoare de 0,2% din PIB. Se va lua în considerare dacă această sumă va fi extrasă parţial din bugetul statului sau dacă va fi acoperită integral prin reducerea anumitor finanţări UE, cel mai probabil din fondurile de dezvoltare. Dacă statul nu reuşeşte să îşi menţină datoriile sub plafonul impus de Comisia Europeană, această garanţie va fi transformată într-o plată de pedeapsă. Teoretic, acest lucru a fost posibil şi până acum, însă nu a fost pus niciodată în practică. În acest moment, împotriva a 25 din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene sunt în curs proceduri privind deficitul excesiv.
Deoarece în aceste condiţii ar fi posibil ca unele state să formeze un bloc care să voteze împotriva penalizărilor, Comisia doreşte să impună o limitare a dreptului de veto. Dacă până acum era suficient ca o treime din miniştrii de finanţe ai statelor europene să voteze contra unei propuneri de pedeapsă a Comisiei Europene pentru ca aceasta să fie blocată, în viitor va fi necesară o majoritate de două treimi pentru blocarea pedepsei.
De asemenea, Comisia cere posibilitatea de a interveni pe viitor şi în politica economică a statelor. Dacă deficitul bugetar se dovedeşte a fi o urmare a unei politici „greşite”, ca de exemplu creşterea excesivă a salariilor sau a preţurilor imobiliare, Comisia îşi rezervă dreptul de a face propuneri de reduceri ale cheltuielilor şi, dacă aceste propuneri nu sunt respectate, de a pedepsi statele în cauză cu o sumă echivalentă cu 0,1% din PIB.
Pactul de stabilitate şi creştere, un măr al discordiei
Scopul acestui acord este asigurarea unei discipline bugetare riguroase prin coordonarea politicilor fiscale naţionale ale statelor din zona Euro. Statele membre din zona Euro elaborează anual programe de stabilitate, iar statele care fac parte din Uniunea Europeană, fără să fie însă în zona Euro, elaborează programe de convergenţă, presupunându-se că unul dintre scopurile politicilor fiscale ale acestor state este aderarea la zona Euro.
Criteriile de convergenţă au fost elaborate şi incluse în 1992, în tratatul de la Maastricht; ele prevăd ca deficitul bugetar al statelor membre ale zonei Euro să nu depăşească 3% din PIB, iar datoria publică să fie menţinută sub 60% din PIB. La cererea Germaniei, în 1996 s-a hotărât ca aceste criterii să rămână în vigoare şi după aderarea unui stat la zona Euro. În 1997, ele au fost incluse în tratatul de la Amsterdam, devenind astfel parte integrală a legislaţiei europene.
Cu toate acestea, limita maximă a deficitului a fost încălcată în repetate rânduri, fără ca statele respective să fi fost penalizate conform procedurii pentru deficit excesiv. Astfel, în 2002 şi 2003, Franţa şi Germania au depăşit limita deficitului cu peste 3%, însă legislaţia nu a fost aplicată, datorită promisiunii celor două state de a îşi reduce deficitul în perioada următoare. În 2005, Franţa şi Germania au reuşit să includă un număr de excepţii în statutele pactului de stabilitate – cum ar fi neaplicarea sancţiunilor în cazul unor evenimente ieşite din comun, ca de exemplu o criză financiară. Deşi ambelor state li s-au iniţiat procedurile privind deficitul excesiv pentru anul 2003, Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare, ECOFIN, compus din miniştrii de finanţe ai statelor membre UE, a dispus suspendarea procedurilor. Comisia Europeană a contestat dispoziţia ECOFIN în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a decis că procedurile iniţiate de Comisie au doar un caracter de recomandare şi că ECOFIN nu este obligat să le dea curs. De altfel, nici una dintre procedurile de pedeapsă iniţiate până în prezent de Comisia Europeană nu s-a soldat cu amendarea unui stat care a încălcat pactul de stabilitate.
Controversă la nivel înalt
Nu în ultimul rând, această impotenţă a Comisiei Europene a dus la elaborarea noilor propuneri de reformă. Germania – în timpul guvernării lui Gerhard Schroeder unul dintre statele care au militat cel mai înverşunat pentru restrângerea posibilităţilor de penalizare ale Comisiei Europene – a devenit acum poate cel mai important aliat al acesteia. Wolfgang Schaeuble, ministrul de finanţe al Germaniei, nu numai că susţine reforma pactului de solidaritate, dar a propus chiar pedepse şi mai aspre pentru nerespectarea limitelor de deficit; printre acestea se numără retragerea dreptului de veto sau deschiderea unei proceduri de insolvenţă pentru state ca de exemplu Grecia. Însă nu toate statele împărtăşesc poziţia mai curând radicală a Germaniei; prim-ministrul luxemburghez Jean-Claude Juncker s-a declarat de acord cu propunerile de reformă, dar şi mulţumit de faptul că unele dintre ideile circulate înainte de publicarea propunerilor – cum ar fi excluderea din zona Euro a statelor cu deficit bugetar – nu au fost luate în considerare în formularea finală. Alte state, ca de exemplu Franţa, Italia şi Spania, s-au arătat iritate de o posibilă creştere a puterilor Comisiei Europene, pe care acestea le consideră deja disproporţionate. De altfel, şi o parte a presei germane este de părere că asistăm la o încercare a Comisiei Europene de a creea un guvern economic european, al cărui existenţă ar pune în pericol suveranitatea statelor membre. Reforma pactului de stabilitate va trebui să fie ratificată atât de către Parlamentul European, care până acum nu a avut nici un cuvânt de spus în această problemă şi a cărui poziţie este aşadar greu de pronosticat, cât şi de statele membre ale Uniunii Europene. Având în vedere faptul că toate cele 16 state din zona Euro depăşesc limita de 3% a deficitului bugetar iar 12 dintre acestea violează limita de 60% a datoriei publice, se poate presupune că vor urma multe luni de negocieri între Parlament, Comisie şi statele membre, şi că versiunea finală a reformei va fi probabil mai puţin severă decât cea actuală.
România, neafectată de reformă
România nu este deocamdată afectată de posibila reformă. Deşi la începutul anului a fost iniţiată o procedură privind deficitul excesiv împotriva ţării noastre, aceasta a fost încheiată la sfârşitul lunii septembrie. Olli Rehn, comisarul european pentru Afaceri Economice şi Financiare, s-a declarat mulţumit de măsurile impuse de guvernul român, declarând că „România a luat măsurile adecvate pentru corectarea deficitului bugetar, şi este pe cale să îşi reducă deficitul la sub 3% în timpul prevăzut – însă va trebui să îşi continue eforturile pentru ca aceasta să se întâmple cu adevărat”. Conform prognozelor Ministerului Finanţelor Publice, deficitul bugetar al României va scădea de la 7,3% în acest an la sub 5% în anul 2011 şi sub 3% în anul 2012, în cazul în care măsurile de austeritate impuse de guvernul Boc vor rămâne în vigoare în forma stabilită.
De altfel, la o zi după anunţarea propunerilor de reformă, la Bucureşti s-a reunit Comitetul Naţional pentru Stabilitate Financiară (CNSF) – format din Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, precum şi reprezentanti ai Ministerului Finanţelor Publice şi ai altor organizaţii guvernamentale – pentru a analiza atât recentele dezbateri la nivel european în domeniul prevenirii şi gestionării crizelor financiare cât şi evoluţiile recente ale sistemului financiar din România. CNSF a apreciat că acesta este stabil şi că există posibilităţi de finanţare a deficitului bugetar şi în general de finanţare la nivel macroeconomic, astfel încât în situaţia dată nu ar trebui sa apara niciun factor de risc.
