Zău, eşti mai tare decât Birlic – da, eu chiar cred că eşti un comic extraordinar, nu că ai avea o problemă cu capu’. Dacă aş fi secretară pe la Antipa, m-aş mieuna pe lângă director să obţină fonduri pentru împăierea ta: ai fi cel mai de succes exponat, vagabondul vesel, spectaculoasă încrucişare între Raj Kapur-ul de Gorj şi Phtirius pubis, singurul păduche intrat în bancurile românilor.
În sfârşit, poţi spune cinstit: am promis, am făcut! Ai promis PRU sprijin şi iată, când nimeni nu mai credea în tine, s-a întâmplat: ungurii fură Ardealul, eu însumi caut pe net bariere ca să le instalez pe Carpaţi, molatecii ăia care conduc lumea s-au trezit brusc şi au dat drumul la conspiraţii. Zilierii din presă au descoperit şi ei pericolul şi poporul află din nou că în Secuime nu primeşti pâine dacă nu ceri „kenyer“.
Ştii totuşi ce nu-mi place la tine? Eşti atât de mic – mic, mic, mic – încât nici nu pot face mişto de semisinapsele tale… Eşti dovada că politicianului român îi e de o mie de ori mai uşor să apere Ardealul de „unguri“ decât să facă o autostradă, un spital, o şcoală. Mă uit la tine, la Cumpănaşu&Co şi îmi amintesc reportajele în care, prinse că furau curent electric, pirandele îşi dădeau fustele peste cap şi aruncau cu copii în poliţişti. Ar trebui să ştii, în vârful politicii fiind, că atunci când vorbeşti despre un subiect, îl faci să existe. Cam aşa e cu „dezmembrarea“ asta a României şi „planurile secrete/oculte/străine“ pe care cu atâta gureşenie le arunci pe agenda publică. Dacă așa înțelegi campania electorală, nici nu vreau să mă gândesc în ce transă veți intra în 2018.
Ţi se va părea ciudat, dar eu, Sabin-Gherman-ăla-cu-autonomia-Ardealului, nu vreau să vorbesc acum şi aici despre taxe şi impozite care merg din Ardeal la Bucureşti sau invers – să pui tema într-o astfel de campanie electorală înseamnă să îţi baţi joc de exact ceea ce-i lipseşte României de azi: o analiză onestă asupra descentralizării. Ai văzut cine-și dădea ochii peste cap à-propos de taxe: Teodorovici, probabil singurul ministru de Finanțe din lume care nu și-a plătit taxele… Da, al vostru, de la partid. Acum faceți din descentralizare o sperietoare şi după campanie vă scremeți să explicaţi oamenilor că e musai de făcut regionalizarea – mereu a fost așa, dacă nu crezi, întreabă-l pe nen’tu Iliescu. Voi încă nu pricepeţi că nu e vorba doar de bani, autostrăzi, spitale, irigaţii – târâş-grăpiş le-om face în zece, o sută sau o mie de ani –, ci de rentabilizarea unei identităţi, de redistribuirea corectă a ei. Da, băiete, de tihna de a fi român. Da, băiete, tu ăla, românul care se dă când albanez, când italian: identitatea asta începe să semene cu o nevastă tristă. Stă cu tine, uneori o duci la mare prin sindicat sau îi pui insignă cu tricolor la-nceput de decembrie, dar privirea ei tot n-o mai poţi prinde. Nu te mai crede, i-ai vândut fluturii din stomac, degeaba-i iei farduri scumpe ca să‑şi acopere vânătăile. Nu mai eşti al ei, nu mai e a ta, eşti mic, mic, mic. Poate-ar pleca în spanii şi italii, la copii şi la nepoţi? Poate simte că s-a ales praful de visările ei din luna de miere?
Mă gândeam într-o zi: ce vă lipseşte totuşi? Dincolo de salarii, putere, pensii speciale etc., aţi avut, useliştii, 70% din Parlament, puteaţi schimba ţara asta de la cap la coadă. Copy paste puteai face, dottore, după toate legile bune din lume. Puteai merge la Barroso, să-i ceri încă unşpe puncte, de-alea cu legi esenţiale – mai ştergeai din ruşinea extemporalului, ăla, ştii tu care, tot cu unşpe puncte, dat în faţa tuturor europenilor. Ai avut şansa să fii un bărbat de stat, nu un mucos. Şi n-ai reuşit nimic; în schimb, vii acum şi, în locul găleţilor, uleiului, făinii, arunci populimii cea mai ieftină pomană electorală: naţionalismul.
Ştii că naționalismul ăsta-i un bumerang, nu-i aşa? Ştii că te loveşte când ţi-e lumea mai dragă? Stai liniştit la o bere cu Ghiţă și cu spărietu’ ălalalt, Diaconu, ospătarii zoresc în jurul vostru, gazetarii voștri la fel – şi când să iei un fursec de pe masă, zbang: simţi ceva în ceafă, pui deştele şi simţi cucuiul. Doare, ’tu-i gâții mamii lui de cucui. Te uiţi furios în jur: popor în stânga, popor în dreapta, cu bumerangu-n mână, mânioşi toţi că ungurii ne iau Transilvania şi energiile de sub Bucegi – care-ai dat, băi?
În ăst timp, Transilvania cea folosită mereu ca sperietoare naţională se uită pe furiş uneori în oglindă. Ce-au unii de se sperie? E încă frumoasă, are încă acel zâmbet vechi care-o face specială. Îşi aduce aminte de luna de miere, de visările ei. E casnică acum, spală, calcă, pune masa, şterge copiii la cur – n-a mai fost la o nuntă ohooo, de dinainte de măritiş. Vii de la berea aia, te miorlăi un pic că te doare cucuiul, te pisicești și dai mărunt din ochi, dar degeaba încerci acum să-i mai prinzi privirea. Nu te iubeşte, nu te urăşte; îţi pune masa, spală, calcă, dar minţită şi minţită şi iar minţită, cât să mai stea cu tine? Doar de dragul copiilor şi de ruşinea vecinilor, aşa cum se întâmplă în istoria tradiţională?
Cât, băi mucosule?
