Se potriveste foarte bine ca summitul G-20 este organizat de aceasta data la Pittsburgh, vechi centru industrial al unei tari industriale dezvoltate, fiindca astfel li s-a permis statelor cu economie dezvoltata sa stabileasca agenda consolidarii sistemului financiar. In afara de bucuria fata de necazurile celorlalti, pietele emergente nu prea au contribuit cu mare lucru. SUA insista pe conditii de capital mai stricte. Europenii vor o reforma a practicilor de compensare in sectorul financiar. Chiar daca ambele propuneri au meritele lor, ramane cel putin dubitabil ca ele vor fi suficiente pentru a stabiliza sistemele noastre financiare periculos de dezechilibrate.
Ce ar putea adauga pietele emergente la aceasta agenda este – ca sa folosim un termen bland – neclar. Au spus foarte putin despre cum vad ele reforma sistemului financiar. Ar putea argumenta ca nu e problema lor – criza din ultimii doi ani a lovit mai ales tarile cu o economie avansata, iar sistemele financiare ale acestora trebuie reparate.
Dar agenda stabilita la Pittsburgh va trasa contururile, in bine sau in rau, nu doar pentru sistemele financiare din SUA si Europa, ci si pentru sistemul financiar global. Pietele financiare sunt prea integrate si vor ramane astfel – ca ne place sau nu – pentru ca orice noua regula sa nu afecteze profund pietele emergente. China, Brazilia si Rusia au venit cu propuneri ambitioase de a transforma Drepturile Speciale de Tragere ale FMI intr-o moneda internationala veritabila. Aceste propuneri s-ar putea materializa in 10-20 de ani, dar aceste tari nu au spus cum ar reforma sistemele si politicile financiare acum.
Prioritatea nr. 1 ar trebui sa fie bancile internationale. Pana acum, regimul international condus de FMI si OECD a presat economiile emergente sa permita intrarea unor banci straine pe pietele lor. Ar fi de inteles daca aceste tari, dupa ce au observat problemele profunde in managementul bancilor straine, ar insista acum pe structuri nationale de proprietate si control al institutiilor financiare.
Dar o politica otova, fara diferentieri, ar fi o greseala. Contrar temerilor ca bancile straine ar da bir cu fugitii la primul semn de dificultate, pe parcursul prezentei crize ele si-au sprijinit remarcabil sucursalele din statele emergente. La parametri in rest constanti, creditarea transfrontaliera a scazut mai putin in tari cu prezenta semnificativa a bancilor straine decat in tarile emergente in care bancile straine nu sunt dominante. De regula s-a intamplat tocmai invers, in sensul ca, mai curand, bancile cu proprietari din tara respectiva erau cu buzunarele mai goale si mai dispuse sa reduca drastic creditarea.
Unii vor spune ca tarile din zona baltica si din sud-estul Europei au fost norocoase ca banci responsabile suedeze si austriece le-au intrat pe piata, si nu atat bancile toxice americane si britanice. Dar tocmai aceasta observatie indica exact ce e de facut: regimul trebuie sa defineasca anumite conditii ce trebuie indeplinite inainte ca bancilor dintr-o anumita tara sa li se permita accesul pe piata.
Tara din care provine banca trebui sa limiteze expunerea, sa stabileasca standarde de lichiditate si practici de finantare si sa dispuna de instrumente pentru a descurca itele unor institutii financiare complexe. In caz contrar, statele emergente ar trebui sa poata refuza intrarea pe piata a bancilor din respectiva tara de provenienta. A doua prioritate ar trebui sa fie definirea unui standard strict al tarilor emergente aplicabil in vederea reglementarii regimului bancilor straine dupa ce acestea au ajuns pe piata.
Lasand deoparte aspectele pozitive, prezenta unor banci straine este asociata cu dereglari de curs valutar. In Europa Centrala si de Est, banci straine au acordat credite de afaceri, ipotecare sau auto denominate in euro si franci elvetieni, desi firmele si gospodariile aveau venituri in moneda nationala. Atunci cand moneda locala s-a inclinat periculos, creditele in alte valute au contribuit la dificultatile financiare. Autoritatile de reglementare din Austria, Italia si Elvetia s-au facut ca ploua vazand ca activele si pasivele bancilor lor erau in propria moneda. Aceste aspecte implica faptul ca economiile emergente, chiar daca incurajeaza intrarea bancilor straine, ar trebui sa controleze strict practicile de creditare ale acestora pe piata locala. Pentru ca reglementarile stricte adoptate unilateral ar putea, pur si simplu, face ca o banca sa evite o tara in beneficiul alteia, statele emergente ar trebui sa faca front comun.
In fine, economiile emergente trebuie sa-si dubleze eforturile de construire a unor piete de obligatiuni, dar pe o baza locala. Tarile cu piete de obligatiuni mai experimentate s-au confruntat cu urmari mai putin grave ale crizei, pentru ca marile companii aveau astfel in continuare acces la surse de finantare nonbancare. Deschiderea pentru investitori straini – principala strategie de dezvoltare a pietelor – a fost o sabie cu doua taisuri. Coreea de Sud, tara din Asia cu cea mai mare cota de investitii straine pe piata titlurilor financiare, a trecut prin cele mai mari prabusiri de preturi si rate de schimb, pe masura ce acesti investitori – in special fondurile de hedging – au fost obligati sa-si reduca expunerea si sa-si repatrieze fondurile.
A incuraja participarea prin atragerea de investitori straini este o metoda rapida de impulsionare a tranzactiilor locale de obligatiuni si titluri. Dar experienta recenta sugereaza ca cea mai rapida cale nu e si cea mai buna. Regulile de limitare a participarii capitalului strain la niveluri prudente ar trebui sa faca parte si ele din noul regim international. Presedintia G-20 va fi asigurata acum de Coreea de Sud. Statele emergente ar trebui sa se pregateasca sa fie inscrise la cuvant.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
