Uitati de seceta catastrofala, de drama referendumului, de premiul Palme d’Or cucerit de un cineast roman – achizitionarea a 75% din Rompetrol de catre compania petroliera de stat a Kazahstanului constituie, indubitabil, stirea anului.
Daca motivele pentru care Rusia pofteste la respectivele zacaminte de gaz si petrol sunt cat se poate de limpezi, nu acelasi lucru se poate spune despre mobilul autoritarului lider kazah. Asadar, ce ar putea urmari Nursultan Nazarbaev? Tensiuni familiale, de genul celor existente intre acesta si ginerii sai, au fost nu o data predecesorii unei crize majore, transate in final cu ajutorul Moscovei si la solicitarea liderului determinat a se mentine la putere. In cazul unui astfel de deznodamant, o parte notabila a sectorului energetic din Romania ar putea lesne incapea pe mainile unui potentat mult mai redutabil decat veteranul Nazarbaev, destinele Rompetrolului urmand a fi stabilite ca atare la Moscova, si nu la Alma Ata.
In alta ordine de idei, care sa fie planurile de viitor ale lui Dinu Patriciu? Va prefera sa cumpere o insula in Caraibe si sa se dedice vietii cu parfum sibaritic? Putin probabil, dat fiind ca in lumina recentului verdict al Bancii Mondiale privind justitia romana problemele sale legale au toate sansele sa ajunga interpretate drept neintelegere, confuzie temporara datorata unor inadvertente etc. Perspectiva retragerii omului de afaceri deprins cu adrenalina inerenta incheierii unui deal pare la fel de probabila precum o hotarare a presedintelui Basescu de a deveni, la varsta pensionarii, capitan pe un vas cu aburi pe Mississippi. Cu miliardele sale, Patriciu poate face, de-acum, multe: poate investi in sectorul high-tech autohton; poate intra in politica – fie pentru a salva liberalii in ceasul al doisprezecelea, fie pentru a demonstra ca exista macar o tara postcomunista in care oligarhii reusesc sa dea sah-mat politiei secrete.
Vor fi, desigur, voci invederand ca formidabila avere, datorata in buna masura spetelii, de-a lungul vremii, a mii de romani, il va inhiba, in cele din urma, chiar si pe Patriciu. Altii vor sustine ca nici tratatul de prietenie incheiat de Iliescu cu Moscova nu a impins Romania atat de drastic in orbita vecinului de la Rasarit. Dar marea majoritate a romanilor va tacea, deoarece nu mai stie de o buna bucata de vreme ce sa creada despre politicienii tarii si/sau cata incredere se mai poate avea in ei. Daca Patriciu decide sa iasa la rampa cu un program-platforma, oferind populatiei un "deal" de ameliorare rapida a vietii mizere pe care o duc inca mult prea multi romani, ar produce un seism care ar modifica indubitabil actualul peisaj politic. Cu o campanie electorala pe masura, cine i-ar putea sta in cale? In nici un caz PD, a carui atitudine aminteste de cea a baiatului razgaiat al "lu’ taticu’", perfect multumit a duce o viata imbelsugata de pe urma banilor "babacului" si fara nici o intentie de a-si castiga vreodata painea de unul singur. Traian Basescu ar putea regreta curand a nu fi incurajat, in mai, infiintarea unui nou partid. Daca Patriciu aspira intr-adevar la puterea politica, i se poate opune cel mult un partid alcatuit din forte prooccidentale, al carui program combina solidaritatea sociala cu refacerea, din temelii, a institutiilor statului. Perspectiva fiintarii unei astfel de formatiuni este insa practic nula – exceptand cazul in care presedintele ar realiza, intr-un tarziu, ca fara aparitia acesteia biblica prorocire Mene, mene, tekel upharsin ar putea fi valabila si in cazul zidurilor Palatului Cotroceni.
UE ar trebui sa reflecte indelung asupra afacerii Rompetrol. Privatizarea rapida a fostelor intreprinderi de stat fusese gandita in vederea crearii si dezvoltarii unei economii sanatoase, competitive, pentru ca Romania sa poata intra in libera concurenta cu partenerii europeni. Dar, aparent, nu s-a anticipat existenta unei asemenea concentratii de averi – necunoscuta, ce-i drept, pana recent si in lumea occidentala. Iar in prezent astfel de tranzactii, intalnite nu doar in Romania, reprezinta sanse sporite pentru ca Rusia sa rivalizeze UE curand sub aspectul influentei detinute in acele parti ale Europei in care Uniunea s-a straduit pana mai ieri, sau inca se zbate, sa induca un set de valori democratice si pasnice. Daca UE se va demonstra complet deficitara la capitolul acuitatii geopolitice, preferand sa ignore consecintele unei piete libere prea brutale, atunci lui Patriciu nu i se va putea reprosa defel a fi profitat de o ocazie excelenta, probabil unica. z
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
