Duminică seară s-a stins din viaţă una dintre figurile iconice ale cinematografului, un bărbat cu farmec irezistibil şi un artist atins de aripa geniului: unicul şi irepetabilul Peter O’Toole.
Un aventurier fără seamăn, a sorbit viaţa ca pe cel mai bun vin, a iubit-o ca pe o amantă focoasă şi a ştiut să se bucure din plin de ea. Ca actor a avut partituri memorabile, excelând atât în dramă, cât şi în comedie, atât în teatru, cât şi în film. Cinefilii nu vor putea uita niciodată interpretările sale din „Noaptea generalilor“, „Caligula“, „Leul în iarnă“, „Becket“, „Lawrence al Arabiei“, dar şi din comedioarele „Cum să furi un milion“ sau „What’s New, „Pussycat?“
Precum unul dintre personajele interpretate de el, Don Quijote, Peter O’Toole a fost un visător sentimental. Considera sonetele lui Shakespeare cele mai frumoase poeme din toată literatura lumii şi găsea timp să citească în fiecare zi, orice s-ar fi întâmplat, măcar unul dintre ele. Prieten la cataramă cu Richard Burton (alături de care a jucat in „Becket“, unde, ca şi in „Leul în iarnă“ , el l-a interpretat pe flamboaiantul, dar ticălosul rege Henry al II-lea, rol pentru care a primit câte o nominalizare la Oscar după fiecare dintre cele două filme), el obişnuia să spună că atunci când cei doi prieteni se întâlneau la băut „se cutremura bătrâna Anglie“. Una dintre legendele legate de ce doi amici spune că, pentru a putea rămâne într-un bar din Londra după ora închiderii într-o noapte, ei au hotărât să cumpere cârciuma cu totul.
Peter O’ Toole s-a născut în 1932, dar nici măcar el nu a fost vreodată sigur de data exactă şi de locul naşterii sale. Asta pentru ca s-a trezit cu două certificate de naştere, unul datat 2 iunie în Connemara, Irlanda, iar celălalt 2 august, West Riding, Anglia. Mama sa era scoţiancă, iar tatăl irlandez. Dacă mama avea o profesie serioasă, fiind asistentă, tatăl, în schimb, a fost jucător de fotbal şi agent de pariuri la curse. De altfel, primii săi cinci ani de viaţă şi i-a petrecut mergând cu părinţii de la o cursă la alta, traversând şi Irlanda şi Anglia.
La începutul celui de-al doilea război mondial, a intrat la o şcoală catolică, unde maicile îl „implorau“ să scrie cu mâna dreaptă, dar se pare că fără folos. Religia în forma sa organizată i-a repugnat se pare încă din acea perioadă. „Copil fiind, maicile mă umpleau de groază. Eram terifiat la vederea lor. Modul cumplit in care îşi reprimau feminitatea, acoperindu-şi trupurile cu hainele alea negre, oribile, felul în care se rădeau în cap ca să nu mai fie frumoase, toate astea mi se păreau înfiorătoare. Din fericire, acum nu mai este aşa. Zilele trecute am întâlnit un grup de măicuţe bând gin tonic într-un pub din Dublin, iar două dintre ele şi-au dezgolit gleznele superbe arătându-mi-le. Erau tare drăguţe.“
Înainte de a intra în Marina Regală, a fost ziarist şi fotograf la Yorkshire Evening Post. În 1952 a intrat la Royal Academy of Dramatic Art din Londra după ce compatrioţii săi îl respinseseră la Abbey Theater Drama School din Dublin pe motiv că nu stăpânea prea bine limba irlandeză. A început să lucreze ca actor profesionist la celebra trupă Bristol Old Vic jucând Shakespeare. Cu câţiva ani înainte de a muri a declarat că diferenţa dintre actorii generaţiei sale şi cei de azi este că: „Noi jucam teatru, teatru, teatru“. Dar chiar şi el şi-a câştigat celebritatea jucând în filme, deşi a iubit mult mai mult teatrul. A primit 8 nominalizări la Oscar, dar nu a câştigat niciodată. A fost laureat însă cu multe alte distincţii.
În ciuda faptului că nu i-a plăcut Biserica ca instituţie, a mărturisit într-un interviu că: „Deşi sunt un creştin pensionat, nimeni nu mi-L poate lua pe Iisus. Învăţăturile Lui sunt esenţiale pentru omenire, în special cele legate de pace şi de iubire.“
