In Evul Mediu, cimitirul este in acelasi timp si agora. Deasupra mortilor, viii se intalnesc, fac comert, se distreaza (Michel Lauwers atesta). Ghicitorii "intrau intr-o comunicatie misterioasa cu spiritele mortilor, putand astfel afla rezultatul cutarui sau cutarui conflict sau cauza unei catastrofe." (Michel Rouche, din "Istoria vietii private"). Exista foarte multe fiinte si lucruri pe care Marguerite Yourcenar (e al treilea nume de scriitor din articolul acesta, iertare!) le numeste interioare. In cazul meu, o bunica disparuta, cateva iubiri-fetis, basca nevroze (pluralul e peiorativ, nu sperie, de aceea il prefer), de la bun inceput "interioare". Exista niste locuri-timp, din Targu-Mures, Baia-Mare, Bucuresti, Brasov si Paris din care au ramas doar fotografii si putina amintire. Fara sa fi mancat nici o madlena in ultima vreme, alta decat cozonacul de Craciun – care a trecut si el demult –, ma intorc cu fata catre ceea ce a ramas viu si tacut in mine din tot ce m-a inconjurat de-a lungul anilor. Nu e o stare de fericire, fericirea apartine dimensiunii prezent-viitor. Iarna, cu imputinarea de viata pe care o provoaca frigul, predispune la rememorare si rememorarea intareste ideea ca occidentalii medievali aveau dreptate: viata are doua spatii. Aici si dincolo trebuie sa se intalneasca mereu in functie de aici, nu de dincolo. Teama de moarte si de singuratatea ei apare abia atunci cand aici si dincolo divorteaza, cand cimitirul se muta la marginea orasului, iar mortii in inconstientul terestru, iar de deasupra lor se naste eul singur, proiectat de jur-imprejur pe ecranele unor fantasme care te conving de nimicnicia lui aici, de enormitatea lui dincolo. Sa ne amintim ca, odinioara, nu muream de tot.
