Rămâne de văzut dacă turbulenţele care au cuprins de luni bune PDL vor fi luat sfârşit o dată cu recenta remaniere guvernamentală. Deocamdată, pacea instaurată pare una incertă, apăsătoare. Compromisul la care s-a ajuns în plan guvernamental denotă cel mult pragmatism – un aspect eventual salutar pentru un partid în rest traumatizat şi demoralizat.
De această dată, Traian Băsescu s-a demonstrat incapabil să năşească un guvern cât de cât viguros, capabil să mai ridice niţel moralul formaţiunii în privinţa propriei sorţi şi redresări. Ce-i drept, până şi un şef de stat mai experimentat în privinţa artei compromisului ar fi realizat curând că se află în faţa unei sarcini de-a dreptul herculeene, având în vedere atât contextul naţional, cât şi personalităţile implicate. Emil Boc s-a menţinut, în mod surprinzător, ferm pe poziţie, contrazicând, cel puţin din acest punct de vedere, opiniile potrivit cărora a ajuns un personaj nu doar sacrificat, ci şi uzat. Cât priveşte termenul de „reformist” utilizat în legătură cu grupul eterogen format, zilele trecute, în jurul Elenei Udrea – grup care a considerat că remanierea lui Boc sau, cine ştie, intrarea în opoziţie a întregului partid reprezintă şansa cea mai sigură, dacă nu unica, de întremare a PDL -, mă tem că este, cel puţin deocamdată, inadecvat, fiind mult prea riguros.
Această „nouă gardă” nu dispune însă de gama stimulentelor necesare pentru a se putea menţine la putere, cu atât mai puţin pentru o perioadă la fel de lungă precum a reuşit „vechea gardă”. Limitele „noii gărzi” au fost evidenţiate nu doar de modul în care a decurs recenta criză, ci şi de rezultatele ei. Este drept că au fost înlăturaţi miniştri mai mult sau mai puţin performanţi şi/sau compromişi – resortul cu totul neperformant al Transporturilor nemaifiind, la ora actuală, un soi de moşie personală a lui Radu Berceanu, aşa cum putea fi deseori perceput pe parcursul ultimilor 15 ani. Dar Vasile Blaga a fost păstrat în fruntea Internelor – pe de o parte, pentru că se prea poate să fie, de fapt, singurul capabil să menţină niscaiva ordine într-un minister ce continuă să fie privat de orice adiere sau aspiraţie reformistă, iar pe de alta, desigur, din raţiuni ce ţin de planurile de aderare la spaţiul Schengen.
Adriean Videanu s-a declarat pregătit să preia, de facto, frâiele partidului – o poziţie care-i permite, neîndoielnic, consolidarea şi augmentarea influenţei, deja considerabilă, deţinută în prezent. Nu în ultimul rând, noua sa poziţie îi asigură „vechii gărzi” şanse bune de perpetuare a autorităţii sale relativ nediminuate, inclusiv după viitorul congres al partidului. De o bună bucată de vreme, prezenţa înstăritului personaj în fruntea Ministerului Economiei a revoltat destui cetăţeni, iar acum, cu ocazia selecţionării succesorului său, nu s-ar zice că PDL s-a dovedit mai inspirat. Trecutele probleme cu legea ale senatorului de Sibiu Ion Ariton, laolaltă cu ponderea ministerului pe care îl conduce, vor determina, indubitabil, opoziţia să-i examineze cu mare atenţie atât cariera antecedentă, cât şi viitoarele decizii.
PDL a demonstrat încă o dată că este departe de a fi o şcoală de talente. Din nefericire, electoratul se va putea convinge rapid – dacă mai este cazul – că acelaşi lucru este valabil şi pentru PSD şi PNL, mai ales în condiţiile în care unul sau ambele partide ar ajunge curând la putere, unde ar trebui să-şi demonstreze proclamatele abilităţi în materie de management de criză. Adevărata tragedie a României pare să rezide în faptul că toţi cei dornici a fi aleşi în funcţii publice sau numiţi în poziţii de maximă răspundere o fac dintr-o mare varietate de raţiuni, care nu au însă nimic de-a face cu servirea interesului naţional şi nici cu asumarea responsabilităţii inerente unei cariere politice. În cazul lui Emil Boc, barem se poate spune că a renunţat la o poziţie sigură, de primar ales, pentru a putea prelua funcţia de premier, iar în momentul în care va pleca de la Palatul Victoria, nu se va putea întoarce, într-o primă instanţă, decât cel mult la vechiul său post universitar – pas care ar constitui o certă descensiune pe scara carierei.
Având în vedere miza enormă aflată în joc pentru un partid de guvernământ a cărui popularitate a scăzut drastic, fiind cotată ba sub pragul de 15%, ba în jur de 18%, dezbaterile interne despre direcţia în care ar trebui să se îndrepte PDL, dar şi despre rolul şi strategia sa în cadrul actului de guvernare, pot fi apreciate, cu indulgenţă, drept modeste. Rolul de Ieremia, recte de prevestitor al dezastrelor iminente, în lipsa unor urgente măsuri colective, pe care Cristian Preda şi l-a asumat de ceva timp, a fost tolerat, până recent, fără prea multe mârâieli. De curând însă, francheţea lui Preda l-a iritat tocmai pe preşedinte, care s-a burzuluit public la fostul său consilier. În acest context s-ar putea discuta, fireşte, mult şi bine pe tema toleranţei particulare marilor partide europene – dacă ar fi fost mai permisive faţă de critici similar de dure şi dese sau nu. Dincolo de astfel de speculaţii însă, trebuie spus că partidele din Balcani au fost şi rămân mult mai autoritare, fiind conduse preponderent de lideri imperativi, atitudine vizată, aparent, şi de tânărul Ponta, din moment ce a decis să-i pună botniţă predecesorului său.
Cu nu foarte mult timp în urmă, PDL părea o forţă politică relativ pluralistă, mai „nebalcanică” decât multe altele. În prezent, principalii lideri ai partidului, dar şi variile tabere par a fi înţeles barem că ori se raliază pentru a supravieţui, ori merg pe căi separate spre pierzanie sigură. Războiul civil intern a fost, până una-alta, amânat. Dar luptele interne au slăbit formaţiunea, înlesnind ofensiva adversarilor politici, care speră să-i poată administra lovitura de graţie în decursul următoarelor luni. Prin remanierea de zilele trecute, PDL a cumpărat puţin timp – şi atât. În pofida perioadei de graţie câştigate, pare mai mult decât improbabil să poată recupera ceva din terenul pierdut.
