Impreuna cu milioane de romani, clerul ortodox, alaturi de cel al altor confesiuni, a suportat cu suferinte si umilinta lunga noapte comunista. Atacul regimului totalitar si ateist contra clerului a fost implacabil, dar si perfid, reusindu-se o infiltrare in interiorul Bisericii a Securitatii, care a dispus astfel de agenti de influenta, mai ales in strainatate, in bisericile din diaspora. Revolutia din decembrie 1989 oferise BOR prilejul nesperat de a incheia in penitenta si rugaciune un capitol dureros al istoriei comune, cu conditia de a proceda la o mea culpa onorabila, dar ferma, luand masuri transparente de asanare in interiorul ierarhiei religioase. Dar, contrar tuturor asteptarilor si sperantelor, revenirea la premisele democratiei si la libertatea credintei nu a produs seismul mult-asteptat pe plan moral: Patriarhia a editat imediat brosuri de combatere a greco-catolicismului „antipatriotic”, slavindu-l ostentativ pe fostul patriarh Justinian (instalat de Gheorghiu-Dej, cel care a „unificat” in 1948 Biserica romaneasca), a stimulat cu multa ingaduinta actiunile de neretrocedare a bisericilor greco-catolice, a ingaduit cu bunavointa festivismul religios ostentativ al noilor autoritati politice etc. A provocat multa consternare rigiditatea inaltei ierarhii ortodoxe in doua evenimente recente, in care a dat dovada de nesocotire flagranta a unor paturi largi de credinciosi, a opiniei publice, in general. Asa a fost cazul insistentelor penibile pentru amplasarea Catedralei ortodoxe in Parcul Carol, fiind necesara pozitia ferma a autoritatilor statului pentru a feri Patriarhia sa ignore in mod necugetat opinia publica bucuresteana. De data aceasta, prin hotararea surprinzatoare de a diviza Mitropolia Ardealului, doar pentru ca asa a poftit un inalt prelat clujean, cu trecut mult discutabil, nemultumit de votul episcopal, BOR dovedeste din nou ca ii este perfect indiferenta opinia publica, pozitiile ferme de protest ale cercurilor politice si de presa, ale intelectualitatii, preotilor si credinciosilor, ale romanilor din toata tara.
Masura inacceptabila de divizare a Mitropoliei Ardealului, in circumstante demne de un roman-foileton, aduce argumente nedorite tezei politologului american Samuel Huntington, din controversata sa carte „Ciocnirea civilizatiilor”, atunci cind opune Occidentului protestanto-catolic, civilizat, entitatea „islamo-ortodoxa”. In conceptia acestuia, conflictele liniilor de falie ale civilizatiilor ar presupune ca „Europa se identifica pana acolo unde crestinatatea protestanto-catolica se termina si incep Ortodoxia si Islamul”. Au aparut, intre timp, numeroase publicatii care trateaza despre imobilismul si reticenta la reforme a Ortodoxiei, iar hotararile birocrato-bizantine ale BOR confirma, din pacate, opinia tot mai raspandita ca Patriarhia a ratat momentul marii renasteri spirituale, la inceput de nou mileniu, plasandu-se orbeste in afara sperantelor noastre si chiar a interesului national.
Sfidand fara raspundere opinia publica si reactiile vehemente ale societatii civile, pentru care unitatea Ardealului are valoare de simbol national, si „promovand” in noua structura artificiala un prelat pe care orice lege morala a lustratiei l-ar destina retragerii fara apel, inalta ierarhie ortodoxa romana a dat un ultim semnal ca este opusa adevaratelor reforme.
Un eventual amestec politicianist in aceasta „lucrare” peticita nu este de natura sa-i onoreze pe inspiratorii ei.