În mai puțin de o săptămână, Parlamentul României a generat următoarele știri: în Comisia de învățământ a deputaților s-a întocmit un document care conținea o semnătură falsificată; o decizie a Consiliului Uniunii Europene nu a fost ratificată din cauza chiulului parlamentarilor; Gabriel Oprea a fost salvat, prin vot, de urmărirea penală în cazul morții polițistului Bogdan Gigină; un condamnat penal, șeful PSD, i-a dat cu tifla unui premier fără dosare penale, dar cu funcția de comisar european în CV; pentru un deputat, Petre Roman, care și-a pierdut mandatul în urma unui dosar de incompatibilitate al ANI, se votează să fie readus în Legislativ.
În toate cazurile de mai sus avem de-a face cu o filosofie de viață tipic mafiotă: famiglia te apără de justiție, clanul îți asigură protecție, indiferent de context, de mijloacele folosite, de opinia majoritară a societății, de norme de bun-simț, de reguli elementare ale funcționării unui stat care a depășit feudalismul.
În primul caz, famiglia a înțeles că, fără să întrețină o rețea extinsă de soldați în teritoriu, plasați în funcții, bisnisul mafiot de partid se duce dracului. De data asta, soldații din teritoriu au fost directorii de școli (dar mâine vor fi șefuleți mai mici sau mai mari din agricultură, de la Fisc, de la Mediu sau din orice alt domeniu birocratizat al statului). Iar în fața pericolului mortal al demantelării rețelei care produce voturi, bani și influență, mafia a reacționat. Inclusiv prin falsificarea unor documente, dacă majoritatea parlamentară nu a fost de ajutor.
În al doilea caz n-a mai fost vorba de o ideologie de partid, ci de una de castă: nemunca. Nu, nu e vorba de lene, ci de nemuncă. Acestor deținători de mandate de parlamentar nu le e lene să fure, să mintă, să înșele, să plagieze și să alerge pentru propriul bine, ei urăsc să muncească cinstit. Nici n-ar ști cum și, oricum, nu le-ar ieși, ei sunt niște mutanți cărora gena efortului onest le-a fost extirpată.
În al treilea caz avem de-a face cu aceeași rețetă mafiotă de la primul punct, dar aplicată la cel mai înalt nivel: pentru supraviețuirea clanului lor de „aleși“ ar fi în stare, în ultimă instanță, să sacrifice niște soldați, dacă asta le-ar garanta securitatea, dar vor călca și pe cadavre de nou-născuți dacă mandatele le-ar fi puse în pericol.
În al patrulea caz asistăm la o declarație de stil: șeful de clan are nevoie să-și afișeze tupeul gros, scuipătura șmecheră spre adversar și mârlănia cât mai perversă ca să fie perceput drept cappo di tutti cappi de către subalterni. Iar el, mărețul mârlete din capul mesei, nu-și permite nuanțe, finețe sau rafinament, astea-s slăbiciuni de sărac.
În fine, în al cincilea caz ni se înfățișează, în toată splendoarea, delirul puterii absolute: învierea mortului parlamentar, resuscitarea mandatului care nu mai există, frankensteinizarea legislatorului care se crede făcătorul și desfăcătorul tuturor celor care există în stat.
Jalonând frenetic între încălcarea Codului Penal, a Codului Etic și a codului genetic sănătos, în funcție de interesele momentului, parlamentarul român și-a compus propriul cod. Unul roșu. De calamitate națională.
