Problema succesiunii in republicile arabe seculare ilustreaza situatia lor dificila privitoare la tranzitia catre o etapa postrevolutionara, deoarece transferul de putere in regimurile care au esuat in constructia unor institutii puternice risca intotdeauna sa declanseze o criza de sistem. Chiar daca decizia unora dintre aceste republici in favoarea unei succesiuni dinastice sufera poate la capitolul democratic, aceasta optiune nu este lipsita de meritele ei. Desi discutabila, ea poate fi o solutie pentru modernizarea economica, pentru stoparea politicilor conflictuale si pentru schimbari politice pozitive in viitor.
Anii de autoritarism sprijinit de Occident au inabusit din fasa orice potentiala aparitie a unei alternative liberale la regimurile arabe aflate la putere si au transformat orice trecere abrupta la alegeri libere intr-un exercitiu periculos de democratie islamica. O democratie care produce guverne conduse de Hamas, Hezbollah sau Fratia Musulmana este inevitabil constransa a fi antioccidentala si ostila unui "proces de pace" inspirat de SUA.
Siria a incercat deja sa asigure continuitatea regimului printr-o succesiune ereditara quasimonarhica prin transferul puterii de la Hafez al-Assad la fiul sau, Bashar. Exista indicii ca si Egiptul ar putea proceda la fel, cu preluarea puterii de catre fiul lui Hosni Mubarak, Gamal. In mod similar, lui Muammar Ghaddafi i-ar putea succeda fiul sau, Seif al Islam. Produse ale puciurilor militare revolutionare, aceste regimuri secular-nationaliste nu au reusit sa-si asigure o legitimitate populara reala, fiind nevoite sa recurga la succesiunea dinastica practicata de regimurile pe care le-au rasturnat odinioara.
Cat de importanta este chestiunea succesiunii ereditare pentru pace si stabilitate s-a vazut atunci cand Hafez al-Assad s-a aratat dispus la gesturi de bunavointa fara precedent menite sa atraga guvernul israelian al lui Ehud Barak intr-un acord de pace. Al-Assad, un om in varsta si bolnav care avea sa moara cateva luni mai tarziu, a actionat cu un acut sentiment al urgentei pentru a ajunge la un acord ce urma sa-l scuteasca pe fiul sau neexperimentat de povara de a se lupta pentru a recupera Inaltimile Golan.
Bashar Assad ramane in esenta loial mostenirii tatalui sau. Ca si in cazul Coreii de Nord si Iranului, apartenenta lui Bashar la "axa raului" din regiune este o chemare la un dialog cu SUA, nu o invitatie la o invazie; ea reprezinta apelul la un acord cu Israelul, nu instinctul de a purta un razboi cu el.
In Egipt, Mubarak a intors spatele retoricii exaltate a revolutiei lui Gamal Abdel-Nasser si marilor ei planuri strategice. Stabilitatea este cea care ii domina gandirea. Din acest motiv, el nu poate accepta strania agenda prodemocratica a SUA, dar a fost mai mult decat dornic sa isi asume un rol central in sprijinul diplomatic arab pentru conferinta de pace de la Annapolis. In definitiv, pasiunea pe care angajamentul pentru cauza palestiniana o trezeste in randurile egiptenilor de rand este o sursa periculoasa de instabilitate.
Succesiunea lui Mubarak este gestionata de o maniera extrem de sofisticata. Ascensiunea fiului sau nu e defel un lucru pecetluit, altfel decat in cazul lui Bashar in perioada de dinaintea decesului iminent al tatalui acestuia. Permitandu-i-se sa obtina legitimitatea populara si un grad ridicat de acceptare in randurile elitei politice ca forta principala de pregatire a partidului de guvernamant pentru era post-Mubarak, Gamal a capatat o pozitie strategica in vederea unei candidaturi eficiente la presedintie.
Gamal este cel creditat ca omul care stabileste agenda tarii si care se afla in spatele reformelor economice liberale ce au dus din 2004 la un salt calitativ al economiei egiptene. Poate ca intr-adevar, asa cum acuza criticii presedintelui Mubarak, progresul schiop al democratizarii reflecta incercarea de a bloca potentialii pretendenti concurenti ai lui Gamal. Dar pe masura ce nationalismul secular se inscrie pe panta declinului iar islamismul este in plina ascensiune, forta electorala ascunsa a Fratiei Musulmane se intrevede ca o amenintare mortala pentru regim si pentru alianta sa strategica cu Occidentul. In consecinta, regimul refuza sa-si asume vreun risc.
Nici decizia lui Muammar Ghaddafi de a pune capat statutului sau de paria international nu este intru totul straina de preocuparea sa de a-i incredinta fiului sau o tara care traieste in pace cu lumea. Situatia drepturilor omului in Libia ramane catastrofala, dar flamboaiantul "ghid al revolutiei" a incetat sa cocheteze cu armele de distrugere in masa si terorismul international pentru a obtine oprirea sanctiunilor si reabilitarea internationala. Ghaddafi, un om bolnav, a carui guvernare este sub atacul opozantilor islamisti, a decis ca ostracizarea internationala si problemele interne reprezinta o combinatie prea exploziva pentru ca fiul sau, un playboy rasfatat, sa o poata gestiona.
Algeria este un caz foarte dificil. Ultimul reprezentant al generatiei revolutionare, presedintele Abdulaziz Buteflika, trebuie inca sa conceapa o succesiune care sa puna capat razboiului civil din tara. O democratie asumata pe deplin ar putea duce din nou la victoria islamistilor, exact ca in 1991.
Tranzitia la democratie in vechile regimuri revolutionare din spatiul arab nu va corespunde vreunui model occidental si nici nu poate fi impusa de escadrilele americane de F-16. Dar, asa cum par sa indice tari precum Egiptul, Siria si Libia, succesiunea ereditara nu este o miscare inerent reactionara. Ea reprezinta mai curand optiunea pentru o tranzitie controlata catre o faza postrevolutionara in care modernizarea economica si integrarea internationala ar putea deschide calea unor viitoare schimbari politice mai de anvergura.
Shlomo Ben-Ami, fost ministru de Externe al Israelului, este vicepresedinte al Centrului International pentru Pace Toledo si autor al volumului Scars of War, Wounds of Peace: The Israeli-Arab Tragedy (Cicatricele razboiului, ranile pacii: tragedia israeliano-araba)
Copyright: Project Syndicate, 2008.
www.project-syndicate.org
