Cinci tineri din România pornesc pe 23 iulie în cel mai mare raliu caritabil din lume, The Mongol Rally şi vor străbate 15 ţări pentru a ajunge în final la la Ulan Bator, unde vor dona comunităţii mongole o ambulanţă şi o sumă de bani. Cine sunt aceşti tineri entuziaşti şi curajoşi şi ce-i motivează aflăm de la doi dintre ei, Mira Enache şi Paul Budan.
Echipa Paramongols: Gheorghe Bratu, Florin Cobuz şi Gabriel Herdean, Paul Budan şi Maria Enache
Cu ce vă ocupaţi voi în mod curent. Ce meserie aveţi?
Maria Enache: A, în mod curent, fiecare are meseria lui, dar încercăm să îmbinăm pe cât se poate lucrurile pe care le facem şi să rupem din timpul nostru, pentru a le facem pe toate. Doi dintre colegii noştri sunt arhitecţi, eu sunt studentă la medicină, colegul meu Paul este trainer şi Gabi Herdean este inginer de mediu.
Ce v-a unit, cum aţi ajuns să faceţi cinci oameni această acţiune?
Paul Budan: Erau cei trei – Florin, Gigi şi Gabi – care ştiau de proiect, au avut curiozitatea să se înscrie, şi au avut marele succes de a fi acceptaţi. Dându-şi seama de proiect şi de complexitatea lui, au realizat că mai aveau nevoie de încă un om şi m-au găsit pe mine. Noi ne cunoşteam din alte excursii şi apoi am stat şi ne-am gândit că am avea nevoie şi de o fată şi eu am spus că eu ştiu o fată. O fată hotărâtă, o fată care lucrează cu mine la montaniadă. Curajoasă, foarte ambiţioasă. Şi am adus-o pe Mira.
Dacă ar vrea un tânăr să se înscrie, să caute astfel de proiecte, cum procedează?
P.B.: Există diferite proiecte, dacă eşti interesat de partea asta umanitară. Dar raliuri umanitare sunt mai rare. Iar Mongol Rally este cel mai mare raliu caritabil. Organizat de Asociaţia The Adventures din Marea Britanie, la început a fost foarte mic, dar s-a extins cu timpul. Acum sunt 400 de echipe din toată lumea, au mai fost români din câte ştiu în Mongol Rally, dar nu ca o echipă românească. Au fost în echipe mixte cu austrieci, cu englezi.
Când plecaţi şi ce traseu urmaţi?
M.E.: Raliul începe pe 23 iulie şi are două starturi. Unul din Londra, şi unul din Praga. Noi vom pleca din Praga. De acolo, ruta este la alegere. Oricine îşi poate alege ruta, important este să ajungă în Ulan Bator în capitala Mongoliei cu maşina întreagă şi s-o poată dona. Noi am ales un traseu mai provocator să spun aşa, să mergem prin sudul Mării Negre.
P.B.: România, Bulgaria, Turcia, Georgia, Azerbaidjan, Iran, Turkmenistan, Tadjikistan, Kirghistan, Uzbekistan, Kazahstan, Rusia, Mongolia. Raliul înseamnă parcurgerea a 10.000 de mile (13.000 de km).
De ce este activitate de binefacere?
P.B.: Pentru că toate maşinile care merg în Mongol Rally sunt donate autorităţilor. Cine se ocupă de proiect, trebuie să strângă 1000 de lire şi apoi începe un alt proiect pe lângă donaţie, trebuie să ducă ori o maşină de pompieri, ori o ambulanţă, ori o autoutilitară, ori un school-bus. Dacă nu duci o autoutilitară, atunci trebuie să te duci cu o maşină mică. Foarte mică. Noi mergem cu o ambulanţă.
M.E.: Ambulanţa am cumpărat-o şi o vom dona acolo autorităţilor. Pe care o conducem, la propriu, fiecare dintre noi. Am calculat o medie de 400 de km pe zi mers. Suntem cinci şoferi, dar trebuie să tragem destul de tare. Avem nişte termene aproximative de intrare şi de ieşire din ţară. Avem bineînţeles şi perioade de back-up, adică se acoperă, se întrepătrund cât de cât perioadele, dar am vrea să respectăm programul, tocmai pentru ca să ajungem la timp acolo.
De ce Mongolia, şi nu altă destinaţie? Care este istoria acestui raliu aflat anul acesta la cea de-a opta ediţie?
P.B.: The Mongol Rally a început cu doi englezi şi un ceh stând la o masă în Praga şi discutând că le-ar plăcea să meargă cu o maşină într-un stat oriunde în lumea, dar cu o maşină mică, pentru că ei aveau o maşină mică. Au rotit pur şi simplu globul pământesc şi degetul a căzut pe Mongolia. Nu întâmplător, Mongolia este una dintre cele mai sărace ţări din lume. Şi ei chiar au nevoie de ambulanţele pe care noi le ducem.
Zis şi făcut, au hotărât să meargă în Mongolia. Cei doi englezi, cehul şi un sculptor roman. Din păcate, românul nu a mai putut până la urmă să meargă. Ceilalţi s-au dus în Mongolia, au văzut cam ce e acolo şi s-au gândit să facă an de an un astfel de raliu, dar cu scopuri caritabile.
S-au extins, cred că în al doilea an au fost opt echipe şi acum au ajuns să fie 400 de echipe. Şi în afară de maşini, mai sunt strânşi şi bani. Pe lângă maşini, trebuie să strângi 1.000 de lire pentru caritate. Ei au strâns până acuma 1.600.000 de lire.
Ce vă propuneţi voi să faceţi de acum şi până când plecaţi pentru a reuşi să vă duceţi la capăt proiectul.
P.B.: Am început încă din mai proiecţelele, ca să spun aşa, de strângere de bani. Prietenii şi oamenii de rând, ne-am dat noi seama în timp că sunt mult mai săritori decât cei care chiar şi-ar permite sau companiile care au politici de sponsorizare şi tot aşa. Am gândit nişte evenimente pentru că mulţi artişti s-au oferit să ne susţină proiectul, să fie alături de noi. Primul eveniment de lansare a avut loc într-un club bucureştean, unde au cântat pentru noi dl. Jack, Toulouse Lautrec şi Corky şi DJ Leo. Am pregătit mai multe lucruri pentru oamenii care au fost acolo. Şi aşa a început seria de evenimente unde biletele de la intrare, pentru că asta este foarte important, erau de fapt o donaţie într-o ambulanţă.
M.E.: De atunci am mai fost prezenţi la târguri, la evenimente sociale out-door cum a fost Street Delivery şi o să mai avem o serie de evenimente şi până în plecare într-un alt club de jazz din Bucureşti. Luiza Zan s-a oferit să cânte pentru noi şi îi mulţumim, Alexandrina Hristo, Jimmy şi mai vedem. Sunt proiecte în lucru.
Important este că cine doreşte să vină, dincolo de faptul că participă la o manifestare frumoasă, interesantă, ajută şi poate că peste câţiva ani ajunge şi el în echipă.
Aţi spus că este un drum aventuros, ce v-a împins, ce vă motivează să faceţi chestia asta? Aventura?
M.E.: Suntem cinci oameni diferiţi cu cinci motivaţii personale diferite. Cred că răspunsul care coincide la toţi, pe lângă răspunsurile personale, este că o aventură de genul ăsta este de făcut măcar o dată în viaţă. În rest, fiecare cu pornirile sale.
P.B.: Majoritatea ştim ce înseamnă proiecte umanitare. Noi am mai fost implicaţi în proiecte umanitare până acum. Cel puţin eu şi Mira lucrăm într-o companie care mai organizează proiecte umanitare şi normal că ne dorim foarte mult să ajungem cu ambulanţa acolo şi să dăm un sens proiectului nostru, pentru că asta e important. Să vezi că această ambulanţă salvează vieţi în continuare în Mongolia.
Mongolia are o suprafaţă aproximativ egală cu cea a Europei de Vest şi are aproape 3 milioane de locuitori. Imaginaţi-vă că în afară de Ulan Bator, capitala Mongoliei, mai sunt câteva orăşele, dar în principal ei au nişte cătune care se mută, formate din iurte mongole, sunt nomazi.
Ei nu au spitale normale decât în aceste orăşele
M.E.: Se bazează 90% pe sistemul medical de urgenţă. Tocmai pentru că migraţia lor le-a impus oarecum acest sistem. De asta s-a şi gândit mecanismul ăsta al donării maşinilor, pentru trebuie să ajungă oamenii cumva la un spital. Dar cu maşinile mici, ce fac cu ele? Este foarte important ca un medic să poată ajunge oricât de departe trebuie. Şi atunci să le dăm oarecum mobilitate medicilor.
Aţi vorbit cu alţi colegi din alte ţări. Cum s-au desfăşurat raliurile anterioare? Cum îi primesc mongolii pe oameni?
M.E.: Asta-i partea cea mai frumoasă. Când vreau să-mi fac ziua mai bună, mă uit la filmuleţele de prezentare din anii trecuţi şi abia aştept să plec. Acolo fiecare trăieşte sentimentul altfel. Fiecare vede Mongolia cu alţi ochi… Am discutat, în afară de echipele din anii trecuţi, am discutat şi cu Mihai Barbu, care ne-a ajutat destul de mult la conceperea traseului. Şi suntem nerăbdători să ajungem. Cum sunt primiţi acolo, vă daţi seama. Mongolii au mare nevoie de ambulanţele astea şi de maşini şi atunci nu vor fi primiţi decât cu bucurie.
P.B.: Din câte ştim acolo, toţi participanţii sunt invitaţi la acele cămine cu mame sociale către care se duc banii strânşi.
M.E.: E foarte important de clarificat cum merg banii. În afară de ambulanţă, noi suntem obligaţi, să zic aşa, prin regulament să strângem minimum 1.000 de lire, care vor pleca jumătate către Cristina Nobel Foundation (este fundaţia subsidiară organizatorilor) care se ocupă de aceste sate de care spunea Paul, sate unde mame sociale (echivalentul acesta) au grijă de copiii orfani din zona Ulan Bator. A doua parte a banilor – orice strângem peste cei 500 de lire, dar minimum încă 500, noi ne-am fi dorit să fie foarte mult, dar să vedem până pe 23 iulie – vor pleca către o cauză aleasă de noi, iar noi vom alege o cauză românească.
Concret cum adunaţi totuşi banii ăştia. Ce faceţi, bateţi din poartă în poartă?
M.E.: Cam da. Am făcut nişte pachete de sponsorizare pe ONG-ul Paramongols şi efectiv mergem din poartă în poartă la cei care ştim că mai fac acţiuni de sponsorizare sau mai susţin cauze caritabile, încercăm să le prezentăm proiectul nostru şi să-i facem să ne fie parteneri. În afară de pachetele de sponsorizare am mai făcut o serie de materiale promoţionale.
P.B.: Colegii noştri arhitecţi care putem să spunem că mănâncă designul pe pâine, s-au gândit cum să facem noi nişte tricouri Paramongols şi ne-am pus minţile la contribuţie şi am gândit nişte tricouri Paramongols, unele cu logo-ul nostru, pe care oricine poate să-l vadă pe site-ul paramongols.ro şi altele cu trei animăluţe – un iac, o cămilă sau un măgar şi dedesubt scriem Mongolian Ambulance. Iar fiecare animăluţ – iacul, cămila şi măgarul – au pe ele o cruce roşie ca de ambulanţă. Sunt foarte haioase şi foarte îndrăgite. Trupele s-au oferit să ni le poarte, am avut trupe care le-au purtat în tot turneul lor din ţară, ca Toulouse Lautrec. Le-au purtat la toate concertele lor ţinute în ţară.
Noi încercăm să evităm omercializările. Se primeşte cadou acest tricou în schimbul unei donaţii în contul Paramongols. Cine e îmbrăcat cu tricou Paramongols intră gratis la evenimentele Paramongols.
M.E.: În afară de tricourile astea care se găsesc pe site-ul nostru ţin să amintesc şi de seria de evenimente care urmează: 18 iunie, în Café Godot Theatre, unde va fi un eveniment de jazz şi cu un party la subsol şi evenimentul de ieşire din ţară pe 28 – 29 iulie (nu ştim exact data, dar pe măsură ce ne apropiem, o s-o facem cunoscută), concertul şi petrecerea din Vama Veche.
Mult entuziasm, foarte multă muncă, când mai aveţi timp pentru meseriile voastre?
M.E.: Păi tocmai este obligatoriu să ne facem timp şi pentru meseriile noastre, tocmai pentru că bună parte din buget este susţinută din buzunarele proprii şi atunci vrem nu vrem, trebuie să muncim în continuare. Noi ne vedem în fiecare seară să muncim pentru proiect, uneori şi în weekend-uri.
Aţi mai făcut vreodată un traseu aşa lung?
P.B.: Nu, dar ştim cam ce implică o expediţie. Eu şi Mira suntem foarte umblaţi pe munte, de asemenea şi Gigi e montaniard, ştim ce înseamnă supravieţuire, ne-am documentat şi în fiecare stat în parte la ce altitudine o să ajungem. De exemplu, în Tadjikistan, imaginaţi-vă că tot statul e undeva la peste 3.000 de metri şi că avem pas la 4.500. Ştim cam ce o s-avem pe drum, ne-am gândit şi cum o să dotăm maşina. Nu suntem chiar nişte copii entuziaşti şi inconştienţi.
M.E.: E foarte bine documentată expediţia asta. Trecând peste entuziasmul nostru, e foarte multă muncă în spate şi totul e bine gândit şi pus la punct.
