O fi premierul Tariceanu incantat de faptul ca se afla in fruntea unui guvern „superminoritar”, dar parerea majoritatii analistilor despre chestiunea in cauza difera fundamental de cea a domniei sale. Reinnoirea clasei politice pare amanata pana la Sfantu' Asteapta, iar in Parlament misuna, vesele, aceleasi personaje discreditate. Deziluzia fata de politica si politicieni creste, in timp ce alternativele populiste par deseori mai atractive decat solutiile avansate de marile formatiuni variilor probleme. Cronicizarea luptei dintre fostii aliati inca aflati in inclestare guvernamentala impiedica o aderare de bun augur a Romaniei la UE. O serie de sarcini urgente au tot fost fie amanate, fie rezolvate intr-un mod diletantic – printre altele si problema absorbtiei fondurilor structurale, respectiv a celor teoretic 9 milioane de euro alocate de Bruxelles Romaniei pentru fiecare zi a urmatorilor sase ani.
Spre inseninarea chipurilor incruntate, ce-ar fi sa uitam de tristele adevaruri enumerate mai sus si sa privim reversul medaliei: se prea poate ca perpetua situatie de patt dintre cele doua palate aflate in conflict sa fie, de fapt, preferabila triumfului uneia dintre parti. Macar, in prezent, ne putem consola cu ideea ca nici una din tabere nu detine controlul absolut, astfel incat si sansele devalizarii fondurilor UE sunt, nolens volens, mai reduse. Beligerantii se vor pandi clipa de clipa, pas cu pas, fiind prea preocupati de tinerea sub stricta observatie a inamicului pentru a se mai dedica serios altor intentii, oneroase sau nu. Presupunand ca PNL ar iesi invingator din lupta cu Basescu si recent aparutul PLD, sa ne putem astepta realmente ca formatiunea in cauza sa devina promotorul pluralismului economic si politic? Sau ne-ar fi dat sa vedem balanta inclinandu-se mai degraba de partea catorva capitalisti proeminenti, ale caror puteri sporesc cu fiecare noua zi? Un exercitiu mintal similar, dedicat potentialei victorii a presedintelui, impune intrebari legate de viitorul descentralizarii puterii, de mentinere stricta a serviciilor de inteligenta in cadrul prevazut de lege, de capacitatea Partidului Democrat de a se transforma intr-o formatiune independenta fata de presedinte, cu deplinul accept al acestuia.
Tendinte monopoliste gasim in randurile tuturor partidelor. Dar, cel putin in cazul PSD, nu prea avem indicii ca aici s-ar fi invatat ceva din lectia trecutului – atitudinea lui Mircea Geoana fiind in esenta similara celei afisate de predecesorii sai, iar tinerii pesedisti cu aere mai autoritare il emuleaza cu succes, comportandu-se la randul lor ca niste semizei.
Cu un astfel de vid, nu mai ramane decat speranta aparitiei unor miscari alternative determinate a incuraja participarea si implicarea activa a cetatenilor, dar si abordarea chestiunilor prioritare ramase neglijate pana in prezent. Din pacate, vigoarea de-a dreptul patologica a populismului romanesc va bantui, cu destula probabilitate, mintile si optiunile unei bune parti a electoratului, satul de feuda dintre Basescu si Tariceanu si aliatii acestora.
Un vid interminabil la varful piramidei puterii constituie un aspect istoric relativ rarisim. Poate, desigur, servi preintampinarii triumfului autoritarismului, dar, in cele din urma, doar refacerea din temelii a sistemului democratic romanesc va garanta stavilirea oricaror tendinte de cezarism.
