Criza a afectat dramatic veniturile populaţiei – e deja un loc comun, repetat cu obstinaţie. Dacă însă vom citi atent datele statistice oficiale (de care eu, unul, nu am motive să mă îndoiesc de veridicitatea lor) vom avea mari surprize.
Conform ultimului Buletin statistic lunar al INS, câştigul salarial mediu net, pe ansamblul economiei, a fost în luna martie 2010 de 1.509 RON. Această valoare reprezintă o creştere de 7,6% faţă de cea înregistrată în aceeaşi lună a anului 2009. Dacă scădem inflaţia (martie 2010/martie 2009, adică 4,2%), constatăm că avem o creştere reală a veniturilor salariale de 3,4%. Mai departe, consultând structura creditelor şi a depozitelor, publicată de BNR, constatăm că suma disponibilităţilor la vedere şi a depozitelor populaţiei (în lei şi în valută) a fost, tot în martie 2010, de 101.859,4 milioane RON, ceea ce reprezintă o creştere de 10,7% faţă de martie 2009 (91.980,3 milioane RON).
Aşadar, cel puţin la nivel general, în plină vreme de criză, cifrele ne arată că românii câştigă mai bine şi au posibilităţi de economisire mai mari. Dar datele invocate prezintă doar o parte a realităţii. Salariaţii au câştigat, într-adevăr, ceva mai mult decât în urmă cu un an. Doar salariaţii, pentru că media nu-i ia în calcul decât pe cei care au un loc de muncă. Numai că, dacă la sfârşitul lunii martie 2009 de acest statut se bucurau 4.724,4 mii de persoane, după 12 luni cifra corespunzătoare a ajuns la 4.302,6 mii, adică a scăzut cu 9%. Cele 421.800 persoane care au rămas fără loc de muncă în aceste douăsprezece luni (în realitate, mai multe, căci s-au făcut şi ceva angajări) trăiesc acum la limita subzistenţei. În domeniul bancar, creşterea volumului depunerilor era firească de vreme ce veniturile majorităţii populaţiei au rămas relativ constante şi s-a datorat, în cea mai mare parte, unei campanii publicitare agresive desfăşurate de bănci la începutul anului trecut, pe fondul creşterii substanţiale a dobânzilor. Numai că statistica ne mai arată un lucru: că totalul creditelor restante a urcat de la 4.467,2 milioane RON (martie 2009) la 10.418,3 milioane (martie 2009), adică a crescut cu 133%. Fiecare credit restant ascunde, de obicei, calvarul unei familii.
Aceste aparente paradoxuri arată că, până acum, criza nu a lovit în mod uniform: cea mai mare parte a populaţiei nu i-a resimţit direct efectele (ci mai mult pe cele psihologice). Aşa se explică aglomeraţiile încă prezente în supermarketuri şi malluri şi minivacanţele în care s-au înregistrat grade de ocupare a hotelurilor de la noi şi din Bulgaria substanţiale. O minoritate (cam 10% din populaţia activă) a resimţit-o însă în mod dramatic – mă refer îndeosebi la cei care şi-au pierdut locurile de muncă şi printre care îi găsim, probabil, pe cei mai mulţi titulari ai unor credite restante. Din acest punct de vedere, este legitimă aversiunea declarată de guvernanţi faţă de un sistem de protecţie socială care risipeşte resurse, acoperind o parte prea extinsă din populaţie. Fenomenul era cunoscut, fusese enunţat şi descris încă din vara trecută (în Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice); dacă raportul ar fi fost nu doar însuşit la nivel declarativ, ci utilizat pentru adoptarea de măsuri, poate că situaţia ar fi fost astăzi mai puţin dramatică.
Pe de altă parte, nu înţeleg cum de a putut fi enunţată ideea reducerii ajutoarelor de şomaj. Într-o perioadă de recesiune economică (aici nu mai avem paradoxuri, scăderea se manifestă la nivel de sistem), şomerii sunt de două ori loviţi: o dată pentru că şi-au pierdut locul de muncă şi încă o dată pentru că şansele de a (re)găsi un loc de muncă tind vertiginos către zero. Înţelegem că este necesară reducerea drastică a cheltuielilor bugetare, dar un minim discernământ se impune. A afecta tocmai situaţia celor mai loviţi de criză mi se pare o inacceptabilă renunţare la una dintre funcţiile principale ale statului – aceea de protecţie socială. Situaţia prezentă – cea în care doar un segment redus al populaţiei a fost direct lovită de criză – va lua sfârşit o dată cu anunţatele măsuri de austeritate. Acestea vor afecta direct mai mult de jumătate din familiile din România şi este evident că indicatorii globali la care m-am referit nu vor întârzia să fie afectaţi. Cu amărăciune, trebuie să conchid că ne vom aminti cu nostalgie de această primă fază a crizei.
